Dan Scarlat
24 februarie 2022 a marcat un punct de cotitură în relațiile internaționale la nivelul Uniunii Europene. Răspunsul Occidentului a fost instant și aproape unanim. Dar cu toate acestea, nimeni nu putea prevede schimbarea radicală la nivelul doctrinei relațiilor internaționale, schimbare făcută de Germania.
De peste 50 de ani, Germania a fost adepta politicii ”Neue Ostpolotik (Ostpolitik[1]), politică orientată în special pe deschiderea către statele est europene, cu precădere către Germania de Est. Această doctrină a fost influențată de Egon Bahr (personalitate politică din cadrul Partidului Social Democrat din Germania și ministru al Afacerilor Externe între 1972-1974) și implementată de către Willy Brandt (al patrulea Cancelar al Germaniei de West) începând cu 1969. Se încerca astfel refacerea relațiilor și schimburilor comerciale cu Germania de Est și cu statele ce aparțineau blocului sovietic.
Treptat această doctrină s-a transformat, creând un nou concept, ”wandel durch handel”[2] – schimbare cu ajutorul schimburilor comerciale (”change through trade”), fiind caracterizată în principal de pasivitate și exercitarea in relațiile internaționale doar a principiului de ”soft-power”-doar influență economică (spre diferență de hard-power care implică influența și prin exercitarea sau demonstrarea puterii militare). Se credea că o astfel de abordare pașnică va fi suficient de eficientă pentru a putea influența state cu sisteme nedemocratice sau chiar totalitare, în special Rusia și China.
Trebuie să înțelegem că această politică este într-un fel rezultatul Celui De-al Doilea Război Mondial, iar Germania a încercat să abordeze istoria sa traumatizantă, sentimentele de rușină și vină împiedicând-o să vadă că deși această politică poate fi considerată ca fiind esențială în cadrul procesului de unificare dintre cele Germania de Vest și cea de Est, atunci când se încearcă aplicarea ei în relațiile cu regimuri autocratice, totalitare sau dictatoriale, efectele scăzând dramatic.
În aceste condiții, este ușor de înțeles de ce în prezent Germania a ajuns dependentă de gazul rusesc (într-o proporție covârșitoare), și de ce a continuat schimburile comerciale cu China, stat care încălca cele mai elementare drepturi ale omului. Regimul de la Beijing combină cu succes deschiderea economică către Occident și importul de tehnologie, cu închiderea socială, eliminarea accesului la informație, încălcarea drepturilor omului etc. Este clar în acest context că schimburile comerciale pot avea loc fără schimbare socială.
Nici măcar în proverbialul ”al doisprezecelea ceas”, când trupele rusești încercuiseră din 3 părți Ucraina, Germania nu a renunța la această doctrină care era în esență avea doar un singur aspect, cel economic. În vreme ce mai multe state europene și membre NATO trimiteau ajutor militar Ucrainei pentru a se putea apăra împotriva învaziei care era deja iminentă, Germania refuza chiar și în a acorda permisiunea altor state de a trimite echipamente militare produse în Germania (dacă un stat dorește să trimită echipamente militare altui stat, trebuie să obțină întâi acordul statului care a produs echipamentele militare, chiar dacă acestea au fost deja cumpărate și se află în proprietatea acestuia). Astfel Germania nu doar că nu a trimis echipamente defensive Ucrainei înainte de începerea invaziei, dar a și interzis statelor care anterior achiziționaseră echipamente produse în Germania, să le trimită ca ajutor militar.
Abia pe 27 februarie 2022, la 3 zile de la începutul invaziei, Cancelarul german Olaf Scholz, în cadrul reuniunii Parlamentului, a avut un discurs istoric, declarând chiar dacă neoficial sfârșitul doctrinei ”wandel durch handel”. În cadrul acestui discurs a anunța crearea unui fond de 100 mld. de euro pentru modernizarea forțelor armate germane (pentru comparație, bugetul alocat armatei germane pe anul 2021 a fost de 47 mld. euro) dar și respectarea începând cu acest an, a condiției NATO care cere statelor membre să acorde anual 2% din PIB[3].
Cancelarul german a recunoscut că toată clasa politică germană a fost ”naivă” în ce privește intențiile Rusiei precum și abordarea problemelor la adresa securității la nivel mondial. De asemenea a anunța că Berlinul se va alătura celorlalte state democratice și că va furniza ajutor militar Kievului, inversând politica veche de decenii de a refuza livrarea de arme în regiunile aflate în criză.
Este clar un punct de cotitură în istoria Germaniei, societatea și clasa politică susținând decizia Guvernului de a trimite armament și de a investi masiv în apărare. În mod asemănător, există un suport masiv pentru decizia de a bloca Nord Stream 2, proiect susținut în trecut și care avea rolul de a facilita transportul de gaze naturale dinspre Rusia spre Germania. Chiar și Președintele Frank Walter Steinmeier, fost ministru de externe, și un susținător vocal al acestui proiect a admis public că a greșit judecând naiv intențiile imperiale ale lui Putin[4].
Reacția publică internațională a fost una de consternare. De ani de zile, Statele Unite dar și state membre UE au insistat fără succes ca Germania să aloce fonduri suficiente apărării și să reducă dependența de Rusia, doar ca Putin să reușească toate acestea într-o singură zi, prin invadarea Ucrainei[5]. Astfel, în decurs de o săptămână, coaliția de guvernare, a reușit să schimbe zeci de ani de pasivitate și naivitate care au dominat societatea și clasa politică germană.
Cu toate acestea, partea grea abia începe. Acordarea de fonduri suplimentare și asigurarea a minim 2 % din PIB apărării nu înseamnă mare lucru dacă nu se realizează și o strategie cuprinzătoare, Germania fiind forțată să-și redefinească țelurile strategice astfel încât interesele economice să nu primeze de fiecare dată în dauna celor de securitate. Este absolut obligatorie o conștientizare a acestor pericole, la nivelul societății astfel încât suportul popular să poată fi acordat clasei politice. Acesta este cel mai greu lucru de realizat. Societatea germană încă sub efectele Celui De-al Doilea Război Mondial, este în continuare parcă prinsă în trecut, cuprinsă de rușine fiind temătoare față de price acțiune care poate avea nuanțe militare, chiar și dacă aceste sunt doar pentru apărare.
[1] Ostpolitik | West German foreign policy | Britannica
[2] “Change through trade” | International Politics (internationalepolitik.de)
[3] Zeitenwende—The Dawn of the Deterrence Era in Germany | Strengthening Transatlantic Cooperation (gmfus.org)
[4] Will Germany’s foreign policy ‘Zeitenwende’ last? – Friends of Europe
[5] Experts React: What’s behind Germany’s stunning foreign-policy shift? – Atlantic Council
