Dan Scarlat
”Europa (Uniunea Europeană) trebuie sa fie un furnizor de securitate pentru că asta își doresc cetățenii europeni – să fie protejați de Uniune…..Ei doresc ca statele membre să-și îmbunătățească capacitățile pentru a fi mai eficiente și vor să proiecteze Europa în lume pentru că știu că securitatea noastră începe departe de granițele noastre și depinde de securitatea partenerilor noștri” – Josep Borell (Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate) cu ocazia prezentării primei variante a Compasului Strategic al Uniunii Europene, la Bruxelles[1].
Compasul Strategic al Uniunii europene este un proiect de a adapta și coordona politicile statelor membre și ale Uniunii Europene în contextul actual al situației globale. Se subliniază astfel nevoia UE de a fi acționa sau reacționa, independent dacă este necesar sau în concordanță cu aliații noștri strategici. Se încearcă stabilirea unei strategii comune în domeniul securității pentru următorii 10 ani, clarificând politici și țeluri specifice, având la bază patru principii esențiale:
-acțiunea directă: reprezintă capacitatea UE de a răspunde cu rapiditate, ori de câte ori apare o criză;
-de a preveni: capacitatea de a anticipa posibilele pericole și de a garanta siguranța cetățenilor europeni;
-investiție: această ramură se referă la creșterea capabilităților și implementarea noilor tehnologiilor pentru a reduce diferențele existente între UE și alți actori internaționali precum și a reduce dependența față de aceștia;
-parteneriate: reprezintă nevoia de a colabora împreună cu partenerii strategici cu scopul de a identifica și rezolva pericolele comune (aici se are în vedere nu doar parteneriatul cu NATO sau Națiunile Unite, ci și cu Uniunea Africană, G5 Sahel, QUAD, ASEAN sau parteneriate bilaterale).
Pe 15 noiembrie acesta a fost prezentat de către Josep Borell, miniștrilor de apărare și miniștrilor de externe ai statelor membre Uniunii Europene, iar pe 16 noiembrie, Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg fiind analizate metodele prin care se poate crește cooperarea dintre Uniunea Europeană și NATO.
Se propune astfel crearea unei forțe de reacție rapidă de maxim 5000 de soldați (compusă din forțe terestre, navale și aeriene), forță care să fie gata de acțiune până în 2025. De asemenea se face referire la Politica Comună de Securitate și Apărare (Common Security and Defence Policy – CSDP), în viitoarele acțiuni fiind implicate atât forțe militare cât și personal civil, experți în diferite domenii.
”Compasul Strategic” nu reprezintă singura politică de securitate și apărare la dispoziția Uniunii Europene. CSDP-ul[2], apărut ca urmare a Tratatului de la Lisabona (2009) este dependent în mare măsură de Consiliul European (format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre) și de Consiliul Uniunii Europene (organism a legislativului Uniunii Europene). Rolul principal al CSDP este de a desfășura misiuni de păstrare a păcii (peace keeping operations), prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale. Fiind un organism ce permite implicarea misiunilor civile, CSDP conduce în prezent 7 operațiuni militare și 11 operațiuni civile[3], în Europa, Orientul Mijlociu și Africa, acestea fiind zonele vizate cu precădere de CSDP. Se poate observa că sunt vizate, până în acest moment cel puțin, zonele care ar putea afecta în mod direct Uniunea Europeană. Eficacitatea CSDP-ului este dată de capacitatea statelor membre de a ajunge la un consens, iar rolul acesteia este de a putea acționa nu ca rival sau în competiție cu NATO sau UN, ci acordă Uniunii Europene capacitatea de a interveni în momentele când statele membre consideră că este necesar sau când UN sau NATO nu pot interveni.
Un alt element al politicii de securitate și apărare a Uniunii Europene este Cooperarea Structurată Permanentă (Permenent Structured Cooperation – PESCO), fiind scris în Constituția Europeană (Art. III-312), dar intrând în vigoare abia în 2017 ca urmare a semnării acordului de către miniștrii de externe din cadrul Uniunii Europene. Având la bază cooperarea din statele membre, PESCO are la bază 3 piloni esențiali:
-Colaborarea dintre statele participante, trecând treptat de la proiecte izolate și independente la proiecte coordonate și planificate între statele membre, cu scopul de a oferi o securitate îmbunătățită cetățenilor UE;
-Proiectele PESCO sunt create pentru a reflecta dezvoltarea capacităților dar și acordarea de sprijin pentru operațiunile de politică comună de securitate și apărare. Astfel, toate proiectele PESCO sunt analizate atât din perpectiva capacității precum și din perspectiva operațională;
-PESCO completează alte 2 proiecte europene a) Fondul de apărare care are rolul de a sprijini financiar proiectele de colaborare și b) Evaluarea Anuală Coordonată a Apărării (Coordinated Annual Review on Defence – CARD) care are rolul de a identifica și sprijini noi inițiative de apărare[4].
După cum se vede, Uniunea Europeană nu duce lipsă de acorduri, tratate sau proiecte de apărare comună. Ceea ce lipsește în cele mai multe cazuri este coeziunea membrilor, coeziune necesară lansării diverselor proiecte sau acțiuni concrete.
Aici intervine ”Compasul Strategic” european. Acesta nu este un nou proiect care are ca scop definirea unor noi proiecte sau acțiuni ale Uniunii Europene. Rolul sau este de a cristaliza doctrinele deja existente, de a analiza provocările și pericolele existente, sporind convergența dintre statele membre în ciuda diferențelor culturale, istorice, geografice existente. În plus, acesta este ”condus” de statele membre, fiecare stat analizând și adăugând ceea ce consideră necesar, ca în final coeziunea lipsită până în prezent să poată fi realizată. Conceptul de ”autonomie strategică”, adus în discuție nu este nou și nu se datorează nici celor 4 ani de președinție a lui Donald Trump, ani marcați de nesiguranță și instabilitate în relațiile trans-atlantice. Pentru prima oară, autonomia strategică europeană a fost menționată în concluziile Consiliului Europei din 2013, iar în 2016 în Strategia Globală a Uniunii Europene[5].
Rivalitățile geopolitice și contextul general tot mai turbulent (războiul hibrid generat de Belarus prin folosirea imigranților ca arme vii împotriva Uniunii Europene, posibila escaladare a conflictului dintre Ucraina și Rusia, tendințele hegemonice ale Chinei în Asia etc.) pun o presiune din ce în ce mai mare pe bugetele de apărare ale statelor membre Uniunii Europene, care se văd forțate să investească din ce în ce mai mult, în ciuda dificultăților economice cu care se confruntă datorită pandemiei de COVID-19. Este clar că nici un stat european nu poate singur să facă față acestor noi situații globale, nici măcar cele cu economii puternice și stabile cum ar fi Franța sau Germania. În plus, Brexitul a reprezentat o lovitură puternică pentru Uniunea Europeană din toate punctele de vedere, atât economic cât și militar.
În mod tradițional Uniunea Europeană a depins de NATO și în special de State Unite pentru majoritatea acțiunilor internaționale, ajutorul american fiind esențial așa cum s-a văzut în Afganistan. Odată cu ”reorientarea” oficială a interesului american în regiunea Asiei, Uniunea Europeană trebuie să-și asigure singură interesele atât la nivel regional cât și mondial.
”Compasul Strategic” a fost primit cu păreri împărțite de partea cealaltă a Atlanticului, existând voci care criticau apariția sa, considerând că va avea efecte negative asupra implicării europene în NATO, Uniunea Europeană ”rupându-se” de NATO, urmărindu-și propriile interese. În același timp există păreri care recunosc că acest pas făcut de statele europene poate întări Uniunea Europeană, aceasta devenind nu doar un aliat care trebuie ”salvat” ori de câte ori are nevoie, ci chiar un aliat care poate ajuta Statele Unite.
Oricare ar fi părerile de partea cealaltă a Atlanticului, este clar că Uniunea Europeană trebuie să fie capabilă să-și rezolve singură problemele, oricare ar fi acestea, fie că vorbim de presiunea făcută de Rusia în Ucraina, de Turcia în Marea Mediterană sau de conflictele din Orientul Mijlociu și Africa care generează valuri de emigranți.
Rolul esențial pentru succesul acestui proiect rămâne în grija clasei politice, fie că vorbim de membrii ai Parlamentului European, fie că este vorba de parlamentari naționali. Dacă cetățenii europeni nu sunt informați de nevoile actuale și de soluțiile existente, atunci suportul general, și în consecință implicarea politică va fi minimă, iar impactul acestui important act european va fi neglijabil.
[1] Europe has to become a security provider, says EU’s Borrell – EURACTIV.com
[2] Common security and defence policy | Fact Sheets on the European Union | European Parliament (europa.eu)
[3] Military and civilian missions and operations – European External Action Service (europa.eu)
