Manoela Popescu
Istoria ieșirii Regatul Unit al Marii Britanii din comunitatea europeană s-a sfârșit joi, 31 decembrie 2020, la miezul nopții la Bruxelles; Marea Britanie devenind țară terță după 48 de ani de apartenență la UE. Părăsirea efectivă de către Regatul Unit al Marii Britanii a Uniunii Europene a fost inițial stabilită pentru 29 martie 2019 la miezul nopții, dar a fost amânată pentru 12 aprilie, apoi pentru 31 octombrie. În cele din urmă a avut loc la 31 ianuarie 2020 la miezul nopții (ora Bruxelles-ului), când a intrat în vigoare acordul de retragere, iar din momentul deciziei ieșirii din UE a urmat o perioadă de tranziție de 11 luni. In aceste 11 luni de tranziție Uniunea Europeană și Regatul Unit au menținut legături strânse, garantând în special principiul liberei circulații a mărfurilor și a persoanelor, atât de necesar în contextul crizei pandemice de COVID-19. Iar cu o săptămână înainte de sfârșitul acestei perioade, pe 24 decembrie 2020, cele două părți au ajuns la un acord care să reglementeze noile lor relații comerciale și să permită ridicarea barierelor vamale și a cotelor. Acest ultim act reprezentând un punct crucial pentru Regatul Unit, care păstrează accesul privilegiat la cei 450 de milioane de consumatori europeni, dat fiind faptul că țara realizează 47% din exporturile sale pe continentul european. Uniunea Europeană obținând în schimb garanții privind concurența loială între companiile britanice și europene, ceea ce înseamnă că Londra se angajează să respecte standardele de mediu, sociale și fiscale ridicate, apropiate de cele în vigoare pe continent. De asemenea, s-a convenit asupra unor cote care să permită pescarilor europeni să acceseze resursele piscicole britanice. Desigur, acest acord validat provizoriu în unanimitate de către Consiliul UE la 30 decembrie 2020, trebuie ratificat de Parlamentul European, probabil la o sesiune plenară din luna februarie 2021. Acesta ar fi votul final care ar pune capăt anilor de intense negocieri între Regatul Unit și UE, negocieri deschise în martie 2017 după activarea articolului 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană de către Theresa May, pe atunci premier britanic.
O privire retrospectivă asupra istoriei tumultoase a Regatului Unit cu UE arată un discurs al lui Winston Churchill din 1946, ținut la Zurich, care pleda pentru constituirea „Statele Unite ale Europei”. In contextul în care diviziunea Europei prindea contur și începea Războiul Rece realizarea statelor unite ale Europei era, potrivit lui Churchill, cel mai bun mod de a proteja continentul (www.touteleurope.eu). De remarcat însă faptul că Churchill nu includea Regatul Unit în această idee, responsabilitatea revenind Franței și Germaniei. Poate de aceea, atunci când în 1950, Robert Schuman și-a prezentat planul construcției Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), punând astfel bazele creării UE, Regatul Unit a refuzat să participe. Mai mult decât atât, în 1960, Regatul Unit a creat Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS), alături de alte șase țări, drept răspuns la constituirea Comunității Economice Europene (CEE), creată în 1957.
Cum însă AELS nu a adus rezultatele scontate de Regatul Unit, premierul conservator Harold Macmillan depune la 9 august 1961 prima cerere de aderare la CEE, dar care a fost respinsă, la fel ca și următoarele două cereri (din 14 ianuarie 1963 și din 27 noiembrie 1967) de Franța (www.lepoint.fr). Aceasta deoarece Generalul de Gaulle, pe atunci președinte francez, credea într-adevăr că Regatul Unit este prea concentrat asupra Statelor Unite și că această extindere ar submina realizările comunității, în special în ceea ce privește politica agricolă comună (PAC).
Aderare Regatului Unit la Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost validată de Europa celor Șase, inclusiv Franța în 1973, la a treia cerere a britanicilor, fiind realizată în același timp cu cea a Irlandei și Danemarcei. Referendumul din Regatul Unit din 5 iunie 1975 aproba integrarea, britanicii votând „da” cu mai mult de 67%, însă ceea ce facilitat aderarea a fost apropierea dintre premierul britanic Edward Heath și președintele francez Georges Pompidou (www.touteleurope.eu).
Însă anul 1979 a însemnat intrarea în conflict a Regatului Unit cu UE, atunci când prim-ministrul britanic, Margaret Thatcher, folosind celebra expresie „Vreau banii înapoi”, a cerut o reducere a participării țării sale la bugetul comunitar la data de 30 noiembrie 1979 (www.lepoint.fr). A fost începutul unei lungi confruntări dintre Regatul Unit și UE, încheiată abia în 1984 cu o victorie pentru Doamna de Fier. De asemenea, în 1988, Margaret Thatcher se opune oricărei dezvoltări federale în construcțiile europene.
Anul 1992 aduce ratificarea Tratatul de la Maastricht, realizată de conservatorul John Major, în ciuda opoziției unei părți a partidului său, însă cu clauza neaderării la moneda comună europeană. Pană în 1997, Regatul Unit s-a opus frecvent diferitelor decizii europene.
Sosirea laburistului Tony Blair la putere în Regatul Unit în 1997 a permis o încălzire semnificativă a relațiilor cu UE, luându-se în considerare chiar apartenența la moneda unică europeană (euro). Datorită însă participării Regatului Unit la războiul din Irak şi opoziției partidului antieuropean, acest lucru nu s-a întâmplat în cele din urmă.
Însă, pe 23 iunie 2016, cutremurul politic, care își are originile în anul 2013, s-a manifestat prin votul britanicilor în favoarea părăsirii Uniunii Europene. In 2013, David Camerond, premierul britanic de atunci, trebuind să facă față puterii tot mai mari a Partidului pentru Independență al Regatului Unit (UKIP), a promis să organizeze un referendum privind apartenența țării sale la UE, în cazul realegerii în 2015. Aceasta deși David Camerond declara la 23 ianuarie 2013 că „nu vrea să scoată Regatul Unit din lume”, ci să negocieze un nou tratat cu Europa, care va fi supus validării de către britanici. Decalajul dintre Londra și Bruxelles a început în 2011 când David Cameron a refuzat validarea modificării Tratatului de la Lisabona referitor la consolidarea disciplinei bugetare bugetară în Europa. De fapt, prim-ministrul dorea să scoată Regatul Unit din mecanismul paneuropean de supraveghere a pieței. Însă, revenirea conservatorilor la putere în 2015 a însemnat, ca urmare a acordului obținut de David Cameron cu omologii săi la 19 februarie 2016, o limitare a asistenței sociale pentru noii migranți din UE și încetarea obligației pentru Regatul Unit de a participa la o „Uniune din ce în ce mai strânsă”. In fundalul politicii Regatului Unit, Boris Johnson, primarul Londrei, se poziționează pentru părăsirea UE, opunându-se astfel frontal lui David Cameron, în timp ce Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist (destul de eurosceptic), optează pentru o campanie timidă, stând destul de departe în spatele dezbaterilor. Divizarea conservatorilor dă putere Partidului pentru Independență al Regatului Unit (UKIP) și generează rezultatul referendumului britanic privind aderarea la Uniunea Europeană (51,89% din voturi pentru ieșirea din UE), organizat la 23 iunie 2016. Demisionând imediat, David Cameron, care a militat personal pentru a rămâne în UE, cedează locul Theresei May. Astfel că, articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, care prevede ieșirea unui stat membru din UE, a fost declanșat pe 29 martie 2017.
Lansat oficial în martie 2017, Brexit-ul ar fi trebui să fie efectiv în 2019, însă s-a prelungit până în 2020. Astfel că, după mai bine de trei ani și jumătate de negocieri și dezbateri între Londra și Bruxelles, două alegeri generale și trei prim-miniștri, Brexit-ul a devenit realitate la 31 ianuarie 2020. Ca atare, prima zi a anului 2021, găsește Regatul Unit drept țară terță UE, intrând într-o fază de tranziție menită să negocieze viitoarea relație cu UE (www.touteleurope.eu).
Trebuie să constatăm că cifra trei marchează începutul și sfârșitul prezenței Regatului Unit în UE: a fost nevoie de trei cereri pentru ca aderarea la UE să fie realizată și trei ani de negocieri pentru ieșirea din UE (deși articolul 50 din Tratatul de la Lisabona prevede doi ani ieșirea unui stat membru din UE). De ce un proces pentru încheierea unui acord de ieșire între Uniunea Europeană și țară respectivă prevăzut pentru doi ani a durat trei ani? Se pare că diviziunile puternice din Parlamentul britanic, unitatea țărilor europene și complexitatea problemele de rezolvat, mai ales problema frontierei nord-irlandeze, a condus la prelungirea momentului ratificării unui acord. In Regatul Unit, după negocierea a două prelungiri ale termenului ratificării unui acord de ieșire din UE a Regatului Unit până la 12 aprilie și apoi la 31 octombrie 2019, prim-ministrul Theresa May, cu puterea slăbită în Parlament și în cadrul propriului său partid, demisionează în favoarea fostului său ministru de externe și fostului primar al Londrei, Boris Johnson, adept al Brexit-ului, consiliat de strategul politic Dominic Cummings (considerat creierul Brexit-ului) (www.lefigaro.fr). Cu o poziție fermă și radicală, cu amenințări și refuzând orice amânare a datei de ieșire din UE, Boris Johnson obține un acord pe 17 octombrie 2019, care revizuia protocolul legat de granița cu Irlanda de Nord. Însă acordul validat de cei 27 de lideri europeni nu este acceptat în Camera Comunelor. Așa a apărut o nouă amânare pentru ieșirea Regatului Unit din Uniunii Europene până la 31 ianuarie 2020. Cu toate acestea, Regatul Unit intră într-o perioadă de tranziție până pe 31 decembrie 2020, fază prevăzută în acordul de retragere, care permite țării în special să negocieze viitoarea relație cu Uniunea, rămânând în același timp integrată provizoriu într-o serie de politici europene. De aceea, data de 1 februarie 2020 găsește Regatul Unit parte a pieței unice, supusă dreptului european obligată de angajamentele internaționale ale Uniunii Europene. Deși asigurată libera circulație a cetățenilor europeni, Regatul Unit nu mai ia parte la deciziile UE.
După 48 de ani, destul de agitați, britanicii ies din UE, odată cu semnarea acordului „Comerț și cooperare” la 24 decembrie 2020 de către Regatul Unit și UE, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2021 și care completează Acordul de retragere, semnat în octombrie 2019, dedicat, drepturilor cetățenilor europeni și britanicilor și angajamentelor financiare reciproce. Acest acord, de aproximativ 1.300 de pagini, acoperă comerțul cu bunuri și servicii, investiții, concurență, ajutor de stat, impozitare, transport, energie, mediu, pescuit, protecția datelor etc., stabilind, în același timp, un nou cadru pentru cooperarea polițienească și judiciară.
Principalele puncte cheie care vor guverna în prezent relațiile dintre britanici și europeni se referă la comerțul dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit, la concurență, guvernanță, pescuit, securitate, Erasmus, circulația persoanelor și servicii financiare. Referitor la comerțul dintre UE și Regatul Unit, care se ridică la 700 de miliarde de euro pe an, Marea Britanie dorește, în continuare, să profite de o piață europeană de 450 de milioane de consumatori, iar pentru aceasta întreprinderile din Marea Britanie vor trebui să respecte normele și standardele europene. Astfel că, nu vor exista tarife, ci restabilirea controlului la frontieră, cu declarații de import și export pentru ambele părți, care vor genera noi proceduri administrative și noi costuri în cadrul schimburilor comerciale dintre UE și Regatul Unit. In schimbul accesului la piața unică, Regatul Unit va fi supus normelor europene privind mediul, drepturile sociale, impozitul, siguranța alimentelor, ajutorul de stat (www.touteleurope.eu).
Odată cu anunțul acordului dintre Londra și Bruxelles, care potrivit președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, este „bun, echilibrat” și „corect” pentru fiecare parte, lira britanică a scăzut puțin comparativ cu dolarul și euro, însă și-a revenit rapid. Iar negociatorul Uniunii Europene pentru Brexit, Michel Barnier (fost ministru francez și comisar european) ales de Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene la acea vreme, a apreciat în calitate de invitat al 20h Journal of France 2 că „nu există câștigători în Brexit”, ci Marea Britanie a ales să fie singură în raport cu Statele Unite și China, mai degrabă decât să se solidarizeze (www.lefigaro.fr).
Reacțiile nu au întârziat să apară din partea ambelor tabere: Regatul Unit și UE. Astfel, britanicii sunt ușurați pentru semnarea acordului comercial post-Brexit încheiat cu Uniunea Europeană, deși marea lor majoritate sunt triști pentru faptul că Regatul Unit părăsește Uniunea Europeană, deoarece lucrurile „funcționează cel mai bine atunci când lucrăm împreună”, afirma Paul Skinner, care conduce consiliul local din Boston (www.lefigaro.fr). Însă, acest acord mult așteptat marchează, de asemenea, începutul unei noi politici de imigrare mai stricte pentru cetățenii europeni care sosesc de la 1 ianuarie 2021 din Regatul Unit. De asemenea, nici britanicii care doresc să se stabilească într-una dintre țările de pe Vechiul Continent nu vor avea un proces facil.
Asociația Producătorilor de Automobile Europene (ACEA) precizând într-un comunicat de presă faptul că acordul este o mare ușurare pentru producătorii auto europeni, permițând sectorului să evite efectul catastrofal al unui Brexit fără acord. De asemenea, președintele Airbus, Guillaume Faury, într-un comunicat de presă, saluta anunțul încheierii unui acord între UE și Regatul Unit, (www.lefigaro.fr).
Cum Marea Britanie reunește Anglia, Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor, toate aceste 4 țări sunt afectate de Brexit. Irlanda de Nord are o frontieră fizică cu Republica Irlanda. Datorită istoriei particulare a acestei regiuni, Marea Britanie și UE vor cu orice preț să evite restabilirea unei frontiere fizice. La 17 octombrie 2019, s-a ajuns la un acord între negociatorii britanici și UE în care Irlanda de Nord ar forma o zonă de reglementare cu UE, iar provincia britanică ar fi aliniată la standardele europene stabilite în cadrul pieței interne comunitare. Controalele, obiceiurile și reglementările ar avea astfel loc între Irlanda de Nord și Marea Britanie (www.europe-consommateurs.eu). Însă, în a doua zi a anului 2021, prim-ministrul scoțian, Nicola Sturgeon, a declarat că speră că Scoția va obține independența și va putea „adera” la Uniunea Europeană, subliniind că Brexit-ul s-a făcut împotriva dorințelor scoțienilor, care s-au opus Referendumului din 2016 și părăsirii Uniunii Europene în proporție de 62% (www.latribune.fr). In mijlocul pandemiei de COVID-19, cu o nouă tulpină ce face ravagii în Regatul Unit, cu consecințe devastatoare pentru economie, scoțienii trăiesc un Brexit nedorit. De aceea, Nicola Sturgeon și-a exprimat încă o dată hotărârea de a organiza un nou referendum privind independența Scoției, al doilea după cel din 2015, când 55% dintre scoțieni au spus „nu” independenței. Însă, această decizie revine premierului britanic Boris Johnson, care refuză ferm un astfel de angajament. Sub amenințarea recesiunii economice și a colapsului social, scoțienii (58%), potrivit ultimului sondaj realizat de institutul Savanta ComRes pentru ziarul The Scotsman la jumătatea lunii decembrie, susțin acum independența față de Regatul Unit (www.msn.com). Beneficiile aderării la UE fiind enorme pentru scoțieni, iar ieșirea din UE însemnă restricționarea dreptul lor de a munci, de a studia și de a trăi în altă parte a Europei.
Viitorul va confirma sau infirma dacă ieșirea din UE a Regatului Unit fost o decizie benefică pentru toate părțile implicate. Prezentul pandemic mutând însă centrul atenției de la această zi istorică a UE spre speranța câștigării luptei împotriva COVID-19 cu ajutorul campaniilor de vaccinare începute în statele membre UE la 27 decembrie 2020.
