Manoela Popescu
Grupul PPE, trăgând lecții din pandemia de COVID-19, dorește mai multe puteri în materie de sănătate pentru UE și, de aceea, a votat (în această lună) în favoarea creșterii cooperării transfrontaliere în domeniul sănătății și a consolidării Centrului european de prevenire și control al bolilor (ECDC). Aceasta în contextul în care Regulamentul de înființare a Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC), adoptat în 2004, a fost supus unei prime revizuiri, ca parte a eforturilor Uniunii de îmbunătățire a mecanismelor sale de pregătire și răspuns la crizele sanitare. Pandemia de COVID-19 punând în evidență lacune semnificative în ceea ce privește pregătirea și răspunsul Uniunii la amenințări de acest fel. Nici UE și nici alte zone ale lumii nu s-au confruntat niciodată cu o amenințare atât de gravă la adresa sănătății publice, iar actuala pandemie este departe de a se fi încheiat, dat fiind noile mutații ale virusului, ceea ce conduce la idee că, în viitor, vor apărea mai des noi focare pandemice.
În acest context, se impune o abordare din partea UE mai conștientă și mai anticipativă a viitoarelor probleme de sănătate publică, indiferent de nivelul lor de amenințare. În același timp, UE trebuie să fie în măsură să gestioneze mai eficient viitoarele epidemii și, totodată, să se pregătească mai bine pentru a le aborda. În acest sens, apare necesitatea de a se ține seama de trei elemente importante în procesul de modificare a Regulamentului de înființare a ECDC („Regulamentul de modificare privind ECDC”). Primul element important vizează faptul că revizuirea Regulamentului de înființare a ECDC face parte dintr-un pachet consolidat și interconectat de măsuri legislative și nelegislative menite să construiască o uniune europeană a sănătății și, ca atare, respectivele revizuiri trebuie să fie coroborate cu propunerea de regulament privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate și de abrogare a Deciziei nr. 1082/2013/UE, care stabilește o serie de metode și criterii aplicabile Regulamentului de modificare privind ECDC. Pachetului legislativ „Construirea unei Uniuni Europene a sănătății”, publicat la 11 noiembrie 2020, vizează coerența politicilor europene în materie de anticipare, pregătire și gestionare a crizelor sanitare (ec.europa.eu). Cu alte cuvinte, acest pachet legislativ va permite coordonarea instrumentelor, legislației și agențiilor europene existente sau care vor apărea în viitor în domeniul sănătății, respectiv fiind vizate ECDC, EMA, Mecanismul de protecție civilă al UE, Corpul medical european, procedura comună de achiziții publice, gestionarea penuriei de produse medicale, strategia farmaceutică, viitoarea Autoritate pentru pregătire și răspuns în caz de urgență sanitară (HERA). În acest context, ECDC ar trebui să se concentreze în primul rând asupra sarcinilor sale principale, și anume identificarea, evaluarea și comunicarea amenințărilor actuale și emergente reprezentate de bolile transmisibile.
Un alt element important vizează aspectele financiare, respectiv faptul că bugetul anual al ECDC este de aproximativ 60 de milioane de EUR, cu aproximativ 300 de posturi prevăzute în organigramă pe durata cadrului financiar multianual 2021-2027. Specialiștii apreciază că acest buget este cu mult mai scăzut decât cel necesar pentru ca Uniunea să fie mai bine pregătită și mai rezilientă în domeniul sănătății publice. De asemenea, este important să se recunoască faptul că, în prezent, aproape întregul personal al ECDC își concentrează atenția asupra pandemiei de COVID-19, în timp ce alte domenii critice de activitate referitoare la bolile infecțioase sunt neglijate. De altfel, o comparație cu Centrul de Prevenire și Control al Bolilor (CDC) din Statele Unite relevă o mare discrepanță între cele două centre. Centrul de Prevenire și Control al Bolilor (CDC) din Statele Unite este dotat în prezent cu un buget anual de peste 10 miliarde de USD și cu peste 10 000 de posturi în organigramă. De aceea, grupul PPE subliniază că este foarte important ca ECDC să aibă mai mult personal pentru a pregăti strategii pe termen lung și pentru a coordona schimbul de informații despre sănătate între statele membre (www.eppgroup.eu). Importanța resurselor financiare în desfășurarea activităților ECDC derivă din faptul că executarea de sarcini noi solicită un nivel ridicat de asistență financiară disponibilă din partea Uniunii, precum și o cantitate și o calitate mai mare de resurse umane interne și externe disponibile. Clar, pentru a putea îndeplini noile sarcini care i-au fost încredințate ca urmare a izbucnirii pandemiei de COVID-19, Centrul are nevoie de o finanțare mai solidă și de mai mulți angajați. Aceste noi resurse direcționate către Centru nu pot proveni numai din fonduri ad-hoc orientate spre proiecte. Se apreciază că autorizarea unui mandat consolidat al ECDC va avea, în mod evident, un impact financiar, implicațiile bugetare referindu-se cu precădere la următoarele obiective: crearea unei noi platforme de monitorizare a vaccinurilor, găzduită în comun de Agenția Europeană pentru Medicamente și de Centru; activități de planificare a pregătirii și a răspunsului, inclusiv modelare, anticipare, monitorizare și evaluare; noi rețele pentru laboratoarele de referință ale Uniunii și pentru serviciile de transfuzie, transplant și reproducere asistată medical; consolidarea sistemelor de supraveghere și a sistemului de alertă precoce și de reacție; monitorizarea și evaluarea capacității sistemelor de sănătate și identificarea grupurilor de populație expuse riscurilor care necesită măsuri de prevenire și de intervenție specifice; crearea unui Grup operativ al UE în domeniul sănătății, pentru a sprijini țările să își consolideze pregătirea și să intervină rapid în cazul unei crize sanitare; îmbunătățirea colaborării internaționale și a culegerii de date regionale/naționale (www.europarl.europa.eu).
În al treilea rând, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că „UE respectă responsabilitățile statelor membre în ceea ce privește definirea politicii lor de sănătate, precum și organizarea și prestarea de servicii de sănătate și de îngrijire medicală” [articolul 168 alineatul (7)]. În același timp, pentru a avea sisteme de sănătate de înaltă performanță, accesibile tuturor, este nevoie de o abordare globală a sănătății publice. Centrul ar trebui să fie însărcinat cu identificarea și monitorizarea relației dintre bolile netransmisibile majore, în vederea evaluării impactului pe care îl au bolile infecțioase asupra sistemelor de sănătate în general și a efectului comorbidităților asupra rezultatelor în materie de sănătate, așa cum au fost observate în timpul pandemiei de COVID-19. De aceea, temeiul juridic al propunerii Comisiei este articolul 168 alineatul (5) din TFUE, care prevede adoptarea de măsuri ale Uniunii „în scopul combaterii epidemiilor transfrontaliere, măsuri privind supravegherea amenințărilor transfrontaliere grave asupra sănătății, alerta în cazul unor asemenea amenințări și combaterea acestora, […] excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre” (ec.europa.eu).
Se cunoaște faptul că, la 11 martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat epidemia cauzată de COVID-19 drept pandemie mondială. Având în vedere dificultățile întâmpinate în contextul reacției la pandemie, care au afectat în special persoanele care suferă de boli netransmisibile, precum și lacunele în materie de eficacitate înregistrate în ceea ce privește reacția Uniunii în acest context, a devenit clar faptul că actualul cadru al Uniunii în ceea ce privește pregătirea și răspunsul la crizele sanitare trebuie consolidat și extins, pentru a utiliza mai bine potențialul capacităților Uniunii și ale statelor membre de a răspunde la viitoarele pandemii. Grupul PPE fiind convins că „Uniunea Europeană trebuie să își poată declara propriile urgențe de sănătate” și nu trebuie să amâne măsurile și să aștepte reacție din partea OMS. De asemenea, Esther de Lange, vicepreședintă a grupului PPE responsabilă pentru economie și mediu consideră că prin îmbunătățirea regulilor, Europa își va reduce dependența de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Grupul PPE dorește ca „ECDC să monitorizeze nu numai crizele, ci să reacționeze cu o echipă ad-hoc de medici și asistenți medicali, de asemenea la fața locului, dacă este necesar” (www.eppgroup.eu). Reducerea dependenței față de OMS nu înseamnă faptul că ECDC nu va mai colabora cu OMS, dimpotrivă Centrul ar trebui să lucreze în strânsă cooperare cu organismele competente și cu organizațiile internaționale din domeniul sănătății publice, în special cu OMS. De asemenea, Centrul ar trebui să exercite competențe extinse de coordonare și să aibă autoritatea de a formula recomandări la nivelul Uniunii, la nivel național și interregional, sub forma unor propuneri clare și uniforme bazate pe știință. Cooperarea în ceea ce privește procesul de vaccinare se va realiza prin intermediul platformei dezvoltate de Centru prin consolidarea mandatului său, în vederea monitorizării nivelului de acoperire vaccinală în statele membre, ținând seama de particularitățile schemelor de vaccinare de la nivel național și regional (www.europarl.europa.eu).
În acest context, cooperarea transfrontalieră capătă noi valențe, fiind o lecție învățată în aceste vremuri pandemice. Cum pandemiile nu se opresc la graniță, nici răspunsul UE la acestea nu trebuie să se oprească. De aceea, grupul PPE a luptat pentru planificarea pregătirii transfrontaliere. Conform grupului PPE, „trebuie să acționăm acum pentru a asigura mai multă cooperare și o mai bună coordonare în toate statele membre ale UE” (www.eppgroup.eu). Cu alte cuvinte se poate spune că tentația de a se concentra pe situația internă a cedat în fața solidarității și coordonării europene. Iar cooperarea și coordonarea între sistemele naționale de sănătate și un dialog strâns și structurat cu toate părțile interesate sunt esențiale pentru a asigura solidaritatea în cadrul Uniunii Europene. De aceea, în propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate și de abrogare a Deciziei nr. 1082/2013/UE trebuie au fost consolidate anumite aspecte precum consolidarea coordonării operaționale la nivel european, promovarea solidarității în Uniunea Europeană și dincolo de granițele acesteia, garantarea aprovizionării UE cu produse medicale și instituirea unei guvernanțe incluzive în domeniul sănătății.
Ca atare, se pare că programul „UE pentru sănătate” 2021-2027 ne oferă, în sfârșit, mijloacele pentru a acorda prioritate coerenței și eficienței politicilor europene în domeniul sănătății.
Cu toate aceste acte legislative, o privire statistică asupra pandemie de COVID-19 relevă un număr de 232.476.147 de cazuri de COVID-19 (28.09.2021) la nivel mondial, din care în Statele Unite 43.127.157 de cazuri de COVID-19, 33.697.581 de cazuri în India, 21.366.395 de cazuri în Brazilia, 7.737.956 de cazuri în Regatul Unit, 7.087.569 de cazuri în Franța, 7.355.883 de îmbolnăviri de COVID-19 fiind înregistrate în Rusia, 7.066.658 de cazuri în Turcia, 5.559.691 de cazuri în Iran, 4.211.460 de cazuri în Indonezia, 4.210.029 de cazuri în Germania și 1.581.415 de cazuri de COVID-19 fiind înregistrate în Tailanda (www.rtl.be).
COVID-19 a ucis până în prezent, potrivit surselor oficiale, un număr de 4.761.800 de oameni la nivel global, din care 690.706 de decese fiind înregistrate în SUA, 594.653 de decese în Brazilia, 447.373 de decese fiind înregistrate în India, 275.676 de decese în Mexic, 201.854 de decese fiind înregistrate în Rusia, 136.569 de decese în Regatul Unit, 141.709 de decese în Indonezia, 130.742 de decese fiind înregistrate în Italia, 126.178 de decese în Columbia, 117.589 de decese fiind înregistrate în Franța, 119.888 de decese fiind înregistrate în Iran (www.rtl.be).
Să nu uităm că răspunsul la criza sănătății din partea autorităților politice rămâne un paradox. Pe de o parte, implică un rol central pentru fiecare guvern, singurul capabil să coordoneze lupta, să ia inițiativa, să stabilească strategia și să mobilizeze resursele necesare. Iar din această perspectivă, pandemia a fost un moment de afirmare a centralității politicii și, de asemenea, un moment de revenire la național. Aceasta manifestându-se prin închiderea frontierelor, dar și prin alte măsuri de recentralizarea la nivel național, așa cum a fost cazul în Spania, cu suspendarea poliției regionale și a autonomiei în domeniul sănătății, sau chiar în Germania. Întoarcerea la național fiind o abordare specifică și altor state ale lumii. Spre exemplu, în Taiwan, eficacitatea sistemului de gestionare a crizelor se bazează pe centralizarea extremă a procesului decizional în cadrul centrului central de comandă a epidemiei (CECC), care a fost activat pe 20 ianuarie. Însă, așa cum au descoperit rapid statele membre ale UE, criza sănătății este și momentul prin excelență în care „statul nu poate face totul”, sau cel puțin nu singur. În primul rând, pentru că statul nu știe totul și în fața unui virus încă în mare parte necunoscut trebuie să se bazeze pe expertiza științifică care este valabilă doar prin independența sa față de cererile politice. Apoi pentru că are nevoie de mobilizarea și angajamentul tuturor actorilor și, în primul rând, a cetățenilor înșiși, al căror comportament este cheia succesului sau eșecului unei lupte pentru sănătate. Ca atare, provocarea în procesul de gestionarea a crizei pandemice vine din găsirea și menținerea unui echilibru între centralitate și abordarea globală strategică. Scopul este de a clarifica locul deciziei strategice, în timp ce scurtează liniile de comunicare cât mai mult posibil și de a descentraliza pe cât posibil modalitățile de implementare a acesteia, pentru a permite fiecăruia dintre actori să adapteze strategia globală într-un context. de mare incertitudine, unde inițiativa și feedback-ul sunt factori esențiali ai succesului. Provocarea este, de asemenea, de a intensifica comunicarea în timp ce o separă de interferența politică. Acest echilibru este deosebit de crucial în primele etape ale crizei, când totul depinde de capacitatea sistemelor de sănătate de a detecta semnale slabe și de cea a sistemelor politice de a trece de la alertă la mobilizare (www.institutmontaigne.org).
Dată fiind situația, în toată lumea gestionarea de către guverne a crizei sănătății a fost dezbătută și contestată în opinia publică și pe stradă. De asemenea, gestionarea de către guverne a crizei sănătății este de interes pentru justiție. Astfel, spre exemplu, în Franța fostul ministru al Sănătății, Agnès Buzyn, a fost acuzată pentru „periclitarea vieții altora”. Dar care a fost managementul crizei pandemice în Franța? Conform analizei specialiștilor, confruntat cu criza sănătății, executivul francez a ales să-și afirme centralitatea, dar cu atât mai mult, cea a verticalității. De la începutul pandemiei, locul deciziei a fost stabilit în mod simbolic în cadrul Consiliului de Apărare, adunat în jurul Președintelui Republicii, chiar înaintea Consiliului de Miniștri. În același timp, s-a ales o comunicare de criză esențial politică, centrată pe discursuri solemne ale președintelui Republicii și ale primului ministru. Din această abordare specifică franceză a fost organizat un management de criză orientat pe verticală (www.institutmontaigne.org). În acest context, Agnès Buzyn a fost plasată sub statutul de martor asistat pentru „abținere voluntară de la luarea măsurilor adecvate pentru combaterea unui dezastru”. Ea este prima persoană publică acuzată în acest caz. Curtea de Justiție a Republicii (CJR), singurul organism împuternicit să judece membrii guvernului pentru fapte comise în exercitarea funcției lor, a primit mii de plângeri în acest caz. Fostul ministru, numit în 2017, își ocupase funcția până la 16 februarie 2020, la începutul epidemiei COVID-19, la două zile după prima deces cunoscută legată de virusul din Franța. Ea și-a dat demisia pentru a candida la alegerile municipale din Paris după retragerea lui Benjamin Griveaux, nereușind să fie aleasă primar al capitalei. Însă, acest proces este pentru Agnès Buzyn “o oportunitate excelentă pentru a se explica și de a restabili adevărul faptelor”. Însă, fostul ministru al Sănătății Agnès Buzyn, audiat vineri, 10 septembrie de Curtea de Justiție a Republicii (CJR), a fost pus sub acuzare pentru „periclitarea vieții altora” la finalul audierii sale. De fapt, CJR investighează din iulie 2020 aceste fapte, ca urmare a 16 plângeri declarate admisibile și care fac obiectul unei anchete judiciare în curs. Pe lângă Agnès Buzyn, sunt vizați fostul premier Edouard Philippe și actualul ministru al Sănătății, Olivier Véran. Informațiile judiciare împotriva lor sunt deschise cu privire la „numărul de abțineri de la lupta împotriva unui dezastru, infracțiune prevăzută și pedepsită de articolul 223-7 din Codul penal”, având în vedere „faptele comise la Paris în 2019 și 2020, în orice caz pentru un timp care nu este prescris”. Plângerile menționate se referă în special la lipsa de echipament de protecție pentru îngrijitori și pentru populație, în fața pandemiei de COVID-19, ezitări și schimbări de opinie cu privire la necesitatea sau nu de a purta măști etc.. Conform articolului 223-7 din Codul penal, „oricine se abține voluntar de la luarea sau inițierea de măsuri care să permită fără risc pentru el sau pentru terți să lupte împotriva unui dezastru care ar putea crea un pericol pentru siguranța persoanelor este pedepsit cu doi ani de închisoare și o amendă de 30.000 de euro”. De aceea, membrii comitetului de anchetă al CJR au căutat posibile probe (rapoarte nepublice, e-mailuri profesionale) care să arate gradul de cunoștințe pe care guvernul îl deținea, de exemplu, despre alerte pe care nu le-ar fi luat în considerare. Cel mai emblematic caz este gestionarea stocului de măști. (www.francetvinfo.fr).
Ca atare, trebuie să recunoaștem că, dat fiind caracterul complex și inedit al amenințări pandemice de COVID-19, gestionarea eficientă a crizei a fost și este destul de dificil de realizat. Încă de la începutul crizei, fiecare autoritate publică, indiferent de nivel, a trebuit să se confrunte cu provocări fără precedent și să pună în aplicare măsuri de gestionare a situațiilor de urgență a societății. Desigur, va veni și timpul pentru analiza modul în care s-a gestionat această pandemie pentru a trage învățămintele necesare din aceste politici desfășurate în urgență, dar și a celor care le-au precedat, astfel încât să regândim un viitor pe care-l așteptăm toți.
