Dan Scarlat
Abrupta si precipitata retragerea americană din Afganistan, urmată în timp record de căderea Kabulului, a generat discuții la nivel înalt pentru formarea unei armate pur europene, mai exact o armată a Uniunii Europene. Există voci care nu consideră necesară constituirea unui astfel de ”instrument”, deoarece până la urmă, mai ales în aceste vremuri, armata este unul din numeroasele instrumente ale diplomației, fiind principalul argument descurajator în fața unei posibile amenințări, iar participarea statelor europene la NATO este considerată suficientă.
Cu toate acestea, retragerea forțelor europene din Afganistan s-a datorat în principal datorită retragerii americane, forțele europene fiind dependente de capacitățile logistice americane. Colapsul guvernului afgan si preluarea puterii de către talibani, precum și graba cu care guvernele europene au fost obligate să-și retragă forțele armate și civilii din Afganistan au subliniat nevoia unei forțe militare cu reacție rapidă.
Dependența europeană în procesul de evacuare a dovedit lipsa de pregătire și dependența față de trupele americane și sistemul logistic de care acestea dispun. Președintele Consiliului European, Charles Michael a întrebat retoric dacă Europa, își permite să nu-și poată evacua cetățenii precum și cei care i-au ajutat[1]. Fără ajutorul american, statele Uniunii Europene nu ar fi putut garanta transportul în siguranță al civililor sau chiar ar militarilor din Afganistan (”Dar în cele din urmă, momentul și natura retragerii au fost stabilite la Washington. Noi, europenii, ne-am găsit – nu numai pentru evacuările din Kabul, ci și mai larg – dependenți de deciziile americane” – Josep Borell, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate[2]).
Conceptul de armată al Uniunii Europene a fost prezentat pentru prima oară în 1950, de către Franța și ar fi trebuit să fie compusă de Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda si Germania de Vest), iar în 1952, a fost semnat dar nu și ratificat Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare (EDC – European Defence Community).
În 1997, Tratatul de la Amsterdam a creat funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, poziție întărită de asemenea de Tratatul de la Lisabona din 2007. Acesta de asemenea ocupă rolul de Vice-președinte al Comisiei Europene și de Administrator al Agenției Europene pentru Apărare.
Josep Borell, actualul Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (2019-prezent), a declarat în cadrul unei întâlniri în Slovenia că este necesară crearea unei forțe de reacție rapidă care să aibă în jur de 5,000 de soldați din statele membre UE, ca urmare a haosului generat de retragerea din Afganistan.
O reacție opusă a venit din partea Ministrului de Apărare german, Annegret Kramp-Karrenbauer, care a afirmat: ”Iluziile de autonomie strategică europeană trebuie să se încheie: europenii nu vor putea sa înlocuiască rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate. Pentru SUA, aceasta înseamnă că trebuie să păstreze Europa sub umbrela sa nucleară pentru viitorul previzibil.”[3]
Această poziție este în dezacord cu ceea a Președintelui francez, Emmanuel Macron, care este un puternic susținător al ”autonomiei strategice” a Uniunii Eruropene, în fața Statelor Unite ale Americii, atât din punct de vedere militar cât și economic și tehnologic. La sfârșitul întâlnirii dintre Emmanuel Macron și Premierul olandez, Mark Rutte, cei doi au dat o declarație comună în care susțin nevoia UE de a-și dezvolta autonomia pentru a putea prelua mai multă responsabilitate în domeniul securității și apărării.
O declarație asemănătoare a fost făcută în 1998 de către fostul Președinte Jacques Chirac și Primul-Ministru Tony Blair, care au declarat că Uniunea Europeană trebuie să ”aibă capacitatea de autonomie de acțiune, susținută de o forță militară credibilă[4]”. UE a fost de acord să creeze un contingent de 50,000 de soldați care să poată reacționa în termen de maxim 60 de zile, dar în 2007, au fost create doar 2 grupuri de luptă, conținând în total 1,500 de soldați din fiecare stat membru. Aceste 2 grupuri, fiind dizolvate între timp, mai multe state membre nedorind utilizarea acestora. Chiar și dacă ar fi fost păstrate și chiar utilizate în Afganistan sau în alte zone de pe glob, lipsurile logistice cu care se confruntă forțele armate ale Uniunii Europene ar fi fost resimțite. Aici vorbim în principal de capacitatea de transport rapid a soldaților și echipamentelor necesare, capacitatea redusă de a asigura supraveghere sau recunoașterea și identificarea țintelor (asigurată de sateliți și drone).
Cea mai apăsătoare problemă este cea a asigurării transportului. Capacitățile europene militare în acest sens, atât aerian cât și maritim sunt sub limita a ceea ce se poate numi forță adecvată de reacție rapidă. Uniunea Europeană fiind formată din state independente, care au fost preocupate doar de asigurarea propriilor frontiere în cazul unui război tradițional, nu sunt pregătite să trimită trupe suficiente pe distanțe foarte mari. Avioanele militare de transport fiind prea puține pentru a face față eficient în cazul în care o forță europeană de intervenție trebuie să se deplaseze în zone cum ar fi Orientul Mijlociu sau Africa.
Nici din punct de vedere maritim situația nu este optimă. Odată cu ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, situația este chiar mai complicată, ținând cont ca Marea Britanie era singurul stat european care avea o flotă militară capabilă să acționeze la distanțe lungi (chiar dacă tot nu se putea compara cu capacitatea navală americană). Statele membre UE nu dețin în acest moment forțe navale capabile să opereze la distanțe mari, sau să transporte contingente îndeajuns de mari de trupe. Nu pot fi acuzate statele europene de neglijență sau de rea intenție, ținând cont că atât Primul Război Mondial cât si al Doilea Război Mondial s-au desfășurat în principal pe continentul european, necesitatea de a transporta trupe pe distanțe lungi sau pe apă nu a existat. Situația fiind diferită în ceea ce privește Statele Unite ale Americii, acestea fiind obligate de la început să-și dezvolte capacitățile de transport pentru a-și susține aliații și pentru a putea conduce operațiuni militare atât în Europa cât și în zona Oceanului Pacific și Asia.
O alt element care îngreunează dezvoltarea unei armate a Uniunii Europene este dat de cheltuielile care sunt alocate domeniului militar. Deși PIB-ul Uniunii Europene este similar cu cel al Statelor Unite, felul în care sunt alocate fonduri diferă. În medie, statele UE alocă în jur de 1,3% din PIB domeniului militar, Statele Unite alocă aproape 4% (cel mai mare procent dintre toate statele lumii). Mai departe și felul în care sunt utilizate fondurile diferă major. În cadrul Uniunii Europene, din cei 1,3% alocați apărării, doar 19% sunt folosiți pentru cercetare, dezvoltare și achiziția de noi echipamente, în comparație cu Statele Unite care deși beneficiază de aproape 3 ori mai multe fonduri, investesc 29% din acestea pentru cercetare, dezvoltare și achiziții[5]. Diferența este mai mult decât consistentă după cum se poate vedea.
Probleme nu se opresc aici pentru constituirea unei armate a UE. Deși PESCO (Permanent Structured Cooperation – Cooperare Structurată Permanentă) a fost înființat în 2018 ca parte a Politicii de Securitate și Apărare a Uniunii Europene, rolul acesteia de a crea o structură integrată și uniformizată care să ajute forțele militare ale statelor membre este foarte greu de atins în principal datorită diferențelor existente între diversele armate naționale (atât echipamentele, cât și doctrinele implementate – unele state fiind concentrate pe forțele terestre si aeriene, neavând nevoie de forțe navale, în vreme ce altele fiind concentrate pe dezvoltarea navală și aeriană sau protecția digitală).
O astfel de omogenizare ar permite UE să acționeze la nivel global, maximizând siguranța statelor membre dar și eficiența cheltuielilor militare[6].
Chiar și în interiorul Uniunii Europene există diferențe de opinii legate de puterea sau utilitatea unei armate europene, existând voci care afirmă că aceasta nu va putea fi niciodată la fel de eficientă ca o organizație ca NATO care este susținută de SUA. În plus există divergențe față de cum sunt văzute unele state vecine. Dacă Germania consideră Rusia ca un partener strategic, statele baltice văd un potențial pericol, ca exemplu, sau dacă situația din Afganistan este privită cu îngrijorare de către Germania, Austria sau Franța, din prisma imigranților[7], Spania de exemplu are de rezolvat problema imigranților din Maroc care trec granița către Ceuta oraș ce este o enclavă spaniolă în Africa[8].
Astfel apare un nou blocaj major pentru crearea unei forțe militare comune deoarece în cadrul Uniunii Europene, deciziile ce țin de afacerile externe trebuie luate cu unanimitate.
Adițional trebuie creată o structură de comandă europeană, diferită de cea a NATO, iar acest lucru ar putea crea fricțiuni între cele două entități. Este aproape imposibil pentru statele membre să păstreze independent atât forțe alocate NATO cât și forțe alocate noi armate europene, mai ales ținând cont ca nici un stat nu va renunța la propriile forțe naționale în favoarea celor internaționale. Deci resursele alocate domeniului militar, deși sunt incomparabil mai mici decât cele alocate de SUA, trebuie împărțite în mai multe direcții (nici nu mai trebuie adusă în discuție de apartenența la OSCE sau UN și nevoile acestora).
Dar cu toate acestea, pași către creșterea capacităților militare europene trebuie luați deoarece așa cum s-a văzut, actori internaționali cum ar fi China, în principal, sau Rusia continuă să avanseze pe plan global, iar aliați tradiționali cum sunt SUA și Marea Britanie deși continuă să fie parteneri activi și de încredere pentru Uniunea Europeană, atenția acestora se poate îndrepta către zona asiatică, recentul contract pentru submarine nucleare, între SUA, Marea Britanie și Australia, în dauna contactului precedent dintre Franța și Australia, poate semnaliza o schimbare de direcție.
Uniunea Europeană nu se poate baza doar pe SUA în ceea ce privește securitatea proprie. O entitate de dimensiunea UE trebuie să fie capabilă să-și asigure siguranța și să-și protejeze interesele la nivel global fără să depindă de alte state sau entități. În plus, datorită intereselor și valorilor comune care leagă ambele părți ale Atlanticului de Nord, o Uniune Europeană puternică și mai ales activă la nivel global nu poate fi decât un lucru pozitiv.
În prezent UE își dezvoltă ”Compasul Strategic pentru securitate și apărare”[9], ceea ce va reprezenta viitoarea platformă pentru relațiile internaționale ale Uniunii Europene. Acest proces, început în iunie 2020 are ca țintă crearea unei viziuni comune între statele membre având în vedere atât protejarea securității statelor membre, dar și parteneriatele dintre UE și NATO, UN, Africa, SUA sau zona Indo-Pacifică, precum și dezvoltarea capacităților militare europene. Anul 2022 va fi unul de importanță în domeniul relațiilor internaționale Statele Unite dovedind dacă își îndreaptă atenția către est, consolidându-și parteneriatele din regiune și încercând să contracareze influența crescândă a Chinei, și pentru Uniunea Europeană care trebuie să-și clarifice direcția pe care o va urma, autonomia strategică fiind esențială în acest sens.
[1] Afghan ‘wake-up call’ breeds support for EU military force (apnews.com)
[2] Opinion | After Afghanistan Withdrawal, Europe Must Step Up – The New York Times (nytimes.com)
[3] Europe still needs America – POLITICO
[4] Franco–British St. Malo Declaration (4 December 1998) – CVCE Website
[5] EU army myth: what is Europe really doing to boost defence? | News | European Parliament (europa.eu)
[6] PESCO | Member States Driven (europa.eu)
[7] Afghanistan: How many refugees are there and where will they go? – BBC News
[8] Why Spain is suddenly dealing with an African migrant surge – CSMonitor.com
