Adrian Stănescu
Spațiul public european, dar nu numai, este invadat de mai multă vreme de un vocal cor de ”bocitoare” pe umărul ”firav” al Uniunii Europene. După ”Brexit”, fără îndoială un moment dificil, șocant chiar, s-au înmulțit exponențial vocile ce prevedeau/prevăd în continuare alte ”ieșiri” din blocul comunitar.
Știm cu siguranță că Marea Britanie a fost mereu ”altfel” sau ”altceva” în construcția europeană, orientarea sa spre Ocean a predominat față de Continentul european. Exemplele sunt prea numeroase spre a le aminti aici. ”Divorțul” odată încheiat, deloc simplu și cu consecințe încă nu evaluate în totalitate, se putea presupune că țările Uniunii, odată lecția învățată (oare?) vor privi spre viitor, un viitor comun fără îndoială.
Dacă la nivel oficial, al responsabililor și decidenților politici, mesajul dominant este în sensul necesității întăririi construcției europene, s-au auzit și note distonante – nu multe dar vocale, vezi cazul Ungariei domnului Viktor Orban și, mai puțin, în cazul administrației dela Varșovia. Pe acest fond, mai mult sugerat decît real, al unei anumite incertitudini privind viitorul Europei Unite s-au putut dezvolta atitudini publice, explicabile în primul rând printr-o acumulare de frustrări mai ales de natură economică, ce și-au găsit materializarea prin ”diabolizarea” a ceea ce este numită nu foarte pernicios ”birocratia dela Bruxelles”. Mesaj cu ecou nu marginal în țări precum Italia, Spania sau Franța chiar. Pe acest fond a venit criza Covid-19, adevărată ”lebădă neagră” pentru multe dintre statele europene. La un an și câteva luni de la înțelegerea dimensiunii cataclismice provocată de virusul chinezesc, la ora analizei felului în care sistemele de sănătate publică din statele Uniunii au făcut față dezastrului sanitar, logica precum și bunul simț impun o singură concluzie: numai prin amplificarea și intensificarea construcției europene se poate face față coerent și eficient unui pericol global de o anvergură fără precedent.
Și mai este un aspect, puțin comentat dar esențial: teama de conflicte între statele europene. Nu puține au fost momentele în care a existat senzația că Europa s-a ”săturat de pace”; peste șapte decenii de pace (cazul Balcanilor anilor 90 este singular și special) nu au mai fost de secole! Construcția europeană tocmai războiul a căutat să-l prevină, dincolo de verbiajul despre componenta dezvoltării și unității economice, care s-a și realizat de altfel. O întrebare se naște firesc din aceste realități: cine este în spatele ”Casandrelor” de care am amintit la început, dincolo de evidente pulsiuni național populiste și chiar naționaliste inflamabile în multe și regretabile ocazii? Colosul ”democrației dirijate” autoexclus, dintr-o multitudine frustrări vechi de generații, din acel concept european ce privește exclusiv spre viitor. Este de datoria popularilor europeni , constituiți în cea mai de succes construcție politică europeană, să continue să fie cea mai solidă pavăză în fața ”sirenelor” prevestitoare de dezastre. Decizile economice și de solidaritate socială adoptate la Bruxelles se constituie într-un pertinent răspuns la provocarea fără precedent din ultimii doi ani.
