Scarlat I
La doi ani de la începerea războiului din Ucraina, uzura cu care se confruntă ambele părți este vizibilă. Se aud din ce în ce mai multe voci care pun la îndoială chiar capacitatea NATO de a face față unui atac al Rusiei sau chiar dorința statelor membre de a se implica direct în situația în care articolul 5 ar fi invocat.
Identificarea unor paralele între situația din Ucraina și situația în care un stat NATO ar fi atacat este eronat realizată. Astfel că deși Ucraina este susținută militar și economic de NATO și Uniunea Europeană, orice analiză obiectivă ar identifica instantaneu diferențele existente și ar putea identifica nu doar doi actori principali (NATO și Ucraina versus Rusia).
Pentru a putea analiza capacitatea statelor europene de a se apăra în fața unei posibile agresiuni rusești trebuie să separăm situația în care se află Ucraina de situația statelor europene. Astfel putem identifica existența a trei actori total diferiți în cadrul european.
Dacă analizăm doar Ucraina vs. Rusia, putem înțelege clar diferențele existente între sectorul militar rusesc și cel ucrainean. Rusia, pe lângă exporturile masive de petrol și gaze naturale, se află pe locul 3 la nivel mondial în ce privește exporturile militare, fiind depășită doar de Franța și Statele Unite[1]. Deci chiar și după destrămarea URSS, Rusia continuat să folosească la cote înalte sectorul și producția militară. Chiar dacă tehnologic nu a putut ține pasul cu statele occidentale, cantitatea masivă de armament produsă și exportată anual a păstrat sectorul militar într-o stare de activitate continuă. Spre diferență, Ucraina, ca și celelalte state europene, a dus o politică modestă de modernizare și înzestrare militară.
Cheltuielile militare rusești s-au aflat în mod constant deasupra celor ucrainene, chiar și în 2022, Rusia cheltuind peste 65 de miliarde de dolari, comparativ cu cele 6 miliarde dolari cheltuiți de Ucraina (asta în condițiile în care Kievul a crescut constant cheltuielile militare din 2014, când au pierdut Crimeea)[2].Deci stocurile și capacitatea de producție de care dispune Moscova sunt net superioare celor deținute de Kiev.
În ce privește capitalul uman, statul sovietic nu a dat niciodată dovada că ar pune un preț prea mare pe valoare vieții propriilor soldați, având la dispoziție o populație de 3 ori mai numeroasă decât cea ucraineană, și în consecință o capacitate mult mai mare de a ”asambla” în grabă noi forțe militare. Folosirea deținuților pe post de ”carne de tun” nu a făcut decât să dovedească lipsa de importanță a unei vieți omenești în comparație cu dorințele liderului de la Kremlin.
O asemănare între forțele rusești și cele ucrainene apare din păcate din doctrina militară folosită. Fiind vreme de decenii stat sovietic, Ucraina a adoptat și menținut stilul sovietic de a purta un război, stil care a rămas aproape neschimbat din cel de-al Doilea Război Mondial. Ambele părți combatante folosesc artileria sau rachetele ca mijloacele principale de a ataca, urmate masiv de infanterie. Această strategie militară deși începea să se schimbe odată cu invazia Crimeei din 2014, ca urmare a pregătirii forțelor ucrainene de către partenerii occidentali, nu doar că nu a fost pe deplin abandonată, dar armata ucraineana nu era tehnologic pregătită să utilizeze strategiile ”vestice”. Tirurile masive de artilerie, urmate de valuri de ”carne de tun” nu se potrivesc cu metodele statelor occidentale care folosesc tehnologia, precizia și viteza pentru a câștiga un conflict.
Din acest moment putem face diferența dintre NATO și Rusia. Nu cred că este corect să analizăm capacitățile militare ale NATO prin prisma victoriilor sau eșecurilor avute de armata ucraineană. State NATO nu dețin stocuri amețitoare de proiectile de artilerie, atât de necesare Ucrainei, deoarece nu doresc folosirea unor tactici atât de statice. Metodele occidentale pun accentul pe viteză și precizie, nu pe baraje amețitoare de artilerie și pe luptele din tranșee. Acesta este unul dintre motivele pentru care nici dacă statele europene ar goli în totalitate stocurile avute de piese și obuze de artilerie, tot nu ar ajunge pentru a împinge Ucraina către victorie. În plus, Rusia, deși nu a declarat oficial război (fiind doar o ”operațiune specială”) a trecut la folosirea ”economiei de război”- adică sectorul militar lucrează la capacitate maximă și o bună parte din disponibilitățile financiare ale Kremlinului sunt folosite constant în această direcție. Niciun stat european nu a realizat această trecere la o ”economie de război”, deci o creștere bruscă a ajutorului militar acordat Ucrainei este aproape nerealizabilă, în ciuda promisiunilor făcute, iar din totalul de 1 milion de obuze de artilerie (155mm) făgăduite până în martie 2024, nici măcar jumătate nu vor ajunge în Ucraina, nu din motive financiare, ci pur și simplu deoarece EU nu deține astfel de capacități de producție[3].
Astfel că este inutilă orice tentativă de a compara capacitățile militare ale NATO versus cele rusești doar din datele obținute în Ucraina.
Rusia se confruntă și se va confrunta în viitorul apropiat cu o serie de probleme legate de lipsa soldaților pe frontul din Ucraina, Moscova fiind nevoită să lanseze o nouă serie de recrutări atât din închisori cât și din mediul civil, pe de o parte, iar pe de altă parte, și Kievul va fi nevoit să dispună aceleași măsuri, lucru ce va afecta inevitabil orice tentativă viitoare de reconstrucție a Ucrainei.
Războiul din Ucraina nu este pierdut încă, dar treptat șansele Kievului de a respinge atacurile rusești scad. Presiunea pe care o poate exercita Rusia este mult mai mare decât poate Ucraina să suporte, fără ajutor internațional, dar dacă partidele politice de pe ambele părți ale Atlanticului pot găsi voința politică să continue să sprijine financiar și material armata ucraineană, șansele ca Rusia să mai reprezinte un pericol pentru occident sunt reduse spre zero.
[1] Arms exports by country, around the world | TheGlobalEconomy.com
[2] Ukraine Military Spending/Defense Budget 1993-2024 | MacroTrends
[3] EU to miss goal of 1 million shells for Ukraine – Germany’s Pistorius | Reuters