Scarlat I
Vreme de mai muți ani, în unele cazuri chiar decenii, statele nordice europene, au fost considerate ca adevărat rai pentru emigranți, politicile socialiste, de protecție socială, adoptate de acestea acționând ca un magnet în atragerea emigranților. Majoritatea acestor state, au fost construite cu ajutorul a mii sau chiar sute de mii de emigranți. Chiar și în aceste condiții, guvernele din statele nordice au început treptat dar sigur să adopte politici anti-imigraționiste, valurile de emigranți, legali sau ilegali, sezonieri sau permanenți, contribuind chiar la schimbarea guvernelor (Suedia sau Finlanda de exemplu).
Dintre cele 4 state nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda), Danemarca s-a remarcat de la început prin politicile anti-migrație adoptate, indiferent de culoarea politică. Premierul danez Mette Frredriksen fiind adepta politicii ”zero refugiați”, guvernul condus de aceasta urmărind chiar dezvoltarea unui proiect controversat de relocare a solicitanților de azil în Rwanda pe perioada în care cererile acestora erau procesate. Un plan similar a fost oprit în Marea Britanie, după ce Curtea Supremă a decis că Rwanda nu poate fin considerată o țară sigură, blocând planurile inițiate de fostul premier britanic Boris Johnson și continuate de Liz Truss sau Rishi Sunak.
Situația daneză diferă un pic față de norma europeană. Încă de la început, au existat probleme, Referendumul din 1992 privind adoptarea Tratatului de la Maastricht fiind respins de populația daneză, aceasta votând împotriva tratatului (50,7% din voturi fiind împotriva acestuia)[1], această respingere fiind o lovitură majoră dată procesului de integrare european. Cu toate acestea, procesul a continua, Consiliul European întrunit la Edinburgh în 1992 reușind să identifice anumite excepții/soluții la problemele ridicate de Copenhaga. ”Danemarca în Europa” este tratatul creat de Consiliul European, iar în urma acestui tratat care acorda danezilor anumite ”libertăți” naționale, adiționale, al doilea Referendum susținut în 1993 a fost adoptat cu 56,8% din voturile exprimate.
Linia dură privind imigrația se regăsește și în revocarea permiselor de ședere pentru aproximativ 150 de cetățeni sirieni din Damasc și din împrejurimile capitalei siriene, guvernul danez considerând că aceste zone nu mai reprezintă un pericol pentru cetățenii sirieni, aceștia putând să se reîntoarcă în zonele de unde au plecat.
Raționalitatea acestei abordări relativ dure din partea guvernului danez are la bază anumiți factori de ordin social dar și economic, costul politicilor de protecție socială, susținute de Copenhaga reprezentând în esență motivul principal. Protecția socială este de departe caracteristica cea mai importantă pentru care este recunoscut statul nordic, în esență, persoanele născute în acest stat nu au probleme în accesul la serviciile medicale aflate la standarde înalte, la sistemul educațional recunoscut la nivel internațional, sau chiar la obținerea unei locuințe sociale (în special în cazurile în care sunt promovate în paralel politici de dezvoltare demografică). Toate aceste politici sociale trebuie finanțate de guvern, astfel că valoare taxelor se ridică la peste 40%, dar nivelul ridicat de pregătire al forței de muncă daneze, permite colectarea sumelor financiare necesare continuării acestui sistem, dar nivelul de pregătire a imigranților sosiți în ultimii ani este sub cel danez, ceea ce nu doar că limitează valoarea financiară pe care aceștia o aduc statului, dar în același timp se pot dovedi e cheltuială suplimentară pentru statul danez. Lipsa calificărilor necesare duce inevitabil la crearea unor bariere suplimentare în privința accesului pe piața muncii în interiorul unor state cu rate de șomaj foarte scăzute, iar datorită ajutoarelor sociale extrem de ridicate, o bună parte din imigranți preferă să trăiască din aceste ajutoare decât să se angajeze pe un salariu minim. Pe lângă efortul financiar pe care un astfel de gest îl generează, se ridică o altă problemă majoră pe termen lung. Lipsa integrării în societate a imigranților și a dezvoltării criminalității în cartierele ocupate predominant de imigranți, așa cum este cazul în Suedia.
Fluxul constant de imigranți din Orientul Mijlociu sau Africa precum și refugiații ucraineni care au sosit în ultimii 2 ani, au creat o problemă economică majoră, statele fiind forțate să reducă nivelul ajutoarelor sociale sau să introducă taxe suplimentare (cum este cazul Norvegiei[2]). Această situație începe să genereze tulburări sociale, acestea fiind folosite din plin de partidele de extremă-dreapta, care devin din ce în ce mai prezente nu doar pe scena politică națională, dar și internațională, acestea fiind mult mai prezente în ultimii ani și în Parlamentul European, în comparație cu anii 2000-2020. Toate guvernele fac eforturi majore în combaterea acestor fenomene, strategiile noi elaborate având la bază metode a convinge plecarea voluntară a imigranților legali și a refugiaților, de cele mai multe ori folosind stimulente financiare, dar și expulzarea a imigranților ilegali sau a celor care comit acte ilegale.
Dintre toate statele nordice, Danemarca abordează cel mai dur problema imigranților, unele dintre legile adoptate de guvernul de la Copenhaga fiind unicat în lume (statul nordic renunțând la acquis-ul comunitar în materie de azil[3]). În medie, pentru fiecare refugiat care căuta azil în Danemarca, alți 6 depuneau cereri în Germania sau Suedia, iar în 2020, în statul danez au fost înregistrate doar 1547 de cereri oficiale de azil, cel mai scăzut număr în ultimii 20 de ani[4], în concordanță cu politica de ”zero refugiați” susținută de guvernul danez.
”Legea Bijuteriilor” adoptată în 2016, a iscat numeroase controverse la nivel internațional chiar dacă nu este atât de bine cunoscută publicului larg. Pe scurt, această lege, permite autorităților daneze să confiște bunurile și bijuteriile dacă valoarea acestora depășește 10,000 de coroane daneze (aproximativ 900 de euro) pentru a acoperi costurile cu cazarea și asistența socială[5]. În plus, această lege îngreunează reîntregirea familiilor celor ce depun cereri de azil, deoarece aceștia sunt obligați să aștepte un minim de 3 ani pentru a putea să-și aducă restul familiei în Danemarca. Toate aceste aspecte au un singur scop, să transforme statul danez într-o țară evitată de emigranți, ținând cont că există multe alte sate europene care nu au ridicat asemenea bariere.
În mod asemănător, în prezent se încearcă eliminarea sau prevenirea așa numitelor ”ghetouri”, cartiere locuite cu preponderență doar de o anumită minoritate. Apariția acestora reprezintă din păcate chiar motivul principal pentru care cei care au depus cereri de azil sau imigranții nu se pot integra adecvat in societate, contactul cu societatea fiind minim. Aceste ”ghetouri” sunt caracterizate de existența locuințelor sociale, acordate imigranților și celor care au depus cereri de azil, un nivel economic scăzut, în comparație cu restul societății, în special datorită faptului că majoritatea trăiesc din ajutoare sociale, și un grad scăzut de educație (în mod asemănător, comparativ cu nivelul danez). Acesta este mediul perfect pentru dezvoltarea criminalității și crearea unor comunități aproape închise, cu propriile reguli și tradiții, de cele mai multe ori ignorând societatea daneză în care au emigrat (violențele care au erupt în ultima vreme în Suedia sunt o consecință directă a creării acestor ”ghetouri”, fie că sunt culturale sau religioase).
Soluția daneză la apariția acestor ”ghetouri” este reorganizarea voluntară sau forțată a acestor cartiere, în special cele care sunt ocupate de o populație non-occidentală[6]. În cartiere în care ocupanții non-occidentali reprezintă peste 40% din totalul acestora, trebuie îndeplinite cel puțin două criterii: venit scăzut, standard educațional scăzut, rată mare a șomajului sau o rată mare a persoanelor cu condamnări penale. În această situație se află cartierele Mjolnerparken sau Vollsmose[7], unde se regăsesc cel puțin 3 din cele 4 criterii identificate prin lege. Scopul acestui program este de a facilita integrarea minorităților în cadrul societății daneze și evitarea eșecului suedez.
Nu se poate aprecia în prezent care vor fi urmările acestor ”proiecte/experimente” sociale, deoarece sunt doar la început, dar exemplele din Suedia, Germania, sau Italia, care au nu reușit să facă posibilă integrarea în societate a imigranților sau refugiaților nu fac decât să întărească nevoia intervenției statului, fie din nevoia de a diminua povara financiară cât mai rapid, fie forțate de presiunea la care statele europene sunt supuse din partea propriilor societăți.
Multiculturalismul deși nu este catalogat în mod definitiv ca fiind un aspect negativ al situației sociale europene, diferențele, faliile care apar între diversele straturi sociale, niciuna dintre părți nemairegăsindu-se reprezentată de clasa politică.
[1] EUR-Lex – l25061 – EN – EUR-Lex (europa.eu)
[2] Norway to hike taxes by $3 billion on power firms, fish farms | Reuters
[3] FULLTEXT01.pdf (diva-portal.org)
[4] Denmark: Lowest number of asylum seekers ever | European Website on Integration (europa.eu)
[5] Danish government likely to exempt Ukrainians from controversial refugee ‘jewellery law’ (thelocal.dk)
[6] In Denmark, Eviction and Demolition Remake ‘Non-Western’ Neighborhoods – The New York Times (nytimes.com)
[7] How Denmark’s ‘ghetto list’ is ripping apart migrant communities | Migration | The Guardian
