Trupoiu Mihai
Armenia și Azerbaidjan, două state care de decenii nu pot trece peste ură reciprocă și conflicte. De la starea de ”război rece” la conflict deschis și chiar tentative de epurare etnică.
Conflictul dintre azerii musulmani și turci pe de o parte și creștinii armeni mocnea încă din vremea URSS-ului, dar din 1988 până în 1994 a devenit un conflict deschis, țelul fiind enclava Nagorno-Karabah cu o populație majoritară armeană, aflată în sud-vestul Azerbaidjan-ului. Referendumul din 1991, prin care enclava Nagorno-Karabah și-a declarat independența a fost punctul de cotitură care a pornit conflictul total dintre cele două state. Până la încheierea acestuia în 1994, Armenia controla în totalitate nu doar enclava, dar câștigase în mod adițional chiar și o mică porțiune din Azerbaidjan (aproximativ 10%).
Pacea intermediată de Rusia în 1994 nu a reușit să încheie definitiv conflictul, medierea diplomatică fiind folosită doar ca scuză pentru continuarea unui război rece, ciocnirile armate la graniță fiind totuși rare și de o intensitate scăzută.
Acest lucru avea să se schimbe în 2008 când protestele ce au urmat după alegerile prezidențiale din Armenia, au degenerat, existând ciocniri între forțele armate armene și protestatari. Autoritățile de la Erevan au folosit acest pretext să dea vina pe Azerbaidjan, nu mai puțin de 16 ofițeri ai armatei armene fiind spitalizați cu răni de gloanțe, Erevan susținând că forțe azere au încercat șă se folosească de protestele pașnice pentru a destabiliza regiunea Mardakert din Armenia.
Nu se poate da un număr exact, dar între 2008 și 2020, aproximativ 1000 de oameni au murit, de ambele părți, în urma ciocnirilor de la granița dintre aceste state.
Beneficiind de resurse financiare (exportul de gaze naturale și petrol) net superioare armenilor, Baku, în urma înfrângerii din 1994 a pornit a campanie susținută de înarmare și modernizare, depășind chiar 3 miliarde de dolari anual, între 2011 și 2014, bugetul militar azer, fiind de minim 3 ori mai mare decât cel armean, chiar și în cel mai slab an economic[1].
Al doilea război între Armenia și Azerbaidjan a izbucnit în 2020, pe data de 27 septembrie și a durat doar 44 de zile, pierderile de vieți omenești ridicându-se la peste 6500 de persoane, dar de data aceasta, Azerbaidjan, datorită procesului continuu de modernizare și a achiziționării de drone militare de origine turcă și israeliană a reușit o victorie rapidă și categorică, recăpătând o bună parte din teritoriul pierdut în 1994.
Atât Armenia cât și Azerbaidjan intră în sfera de influență recunoscută ca fiind a Rusiei, prin urmare, Moscova a putut să-și impună punctul de vedere și să negocieze o încetare a focului, înainte ca Armenia să piardă și mai mult teritoriu. Dar Rusia nu este singura putere regională care încearcă să se impună în regiune, Turcia, fiind de asemenea un centru de greutate, iar în vreme ce Moscova sprijină Armenia, Turcia susține Azerbaidjan-ul.
Conflictul din 2020 a fost perceput pe scena internațională ca un pas realizat de Turcia în dauna Rusiei, dronele de fabricație turcă fiind un element cheie al succesului azer.
Contingentul de 2000 de soldați trimiși de Rusia să păstreze pacea în regiune s-a dovedit insuficient, sau influența Moscovei a scăzut dramatic în regiune datorită eșecurilor pe care armata rusă le-a suferit în Ucraina.
Un moment cheie ce denotă îndepărtarea Armeniei față de Rusia a avut loc în noiembrie 2022 când Președintele Pashinyan a refuzat să semneze declarația OTSC invocând lipsa de suport în fața agresivității azere[2].
Guvernul de la Baku, a cărui economie este întărită de exporturile de gaze naturale și petrol a continuat să-și cimenteze câștigurile militare din 2020, atât prin discuții privind obținerea unui acord de pace permanent cât și prin izolarea enclavei Nagorno-Karabah de Armenia prin ”sugrumarea” coridorului Lachin.
În septembrie 2023, a avut loc ceea ce poate fi ultimul capitol din această poveste violentă. Forțele azere după modelul rus, au pornit o ”operațiune anti-teroristă” în enclava Nagorno-Karabah, în 24 de ore, forțând trupele guvernului separatist să declare că se predau. În prezent, Azerbaidjan a preluat controlul de-facto al întregii enclava, etnicii armeni fiind forțați să-și abandoneze casele de frica represaliilor sau a unei posibile epurări etnice[3]. Până la 120000 de oameni se estimează că urmează să părăsească Nagorno-Karabah și să treacă în Armenia.
Rusia nu doar că și-a abandonat un aliat vechi[4], Armenia, dar pare dispusă să renunțe chiar și la fărâma de influență pe care o avea in regiune, totul în favoarea Turciei, Ankara chiar dacă nu susține deschis războiul din Ucraina, se dovedește a fi un element cheie care să permită Moscovei continuarea conflictului. Turcia nu a dispus aceleași sancțiuni asupra Rusiei precum statele europene și nici nu este stat membru al Curții Penale Internaționale, adică mandatul internațional de arestare emis pe numele lui Putin nu are valoare la Ankara. Importanța regională a Turciei este în creștere, iar Președintele Racep Erdogan este mai mult decât dispus să o folosească în continuare.
[1] Military Expenditures and the Economy: Behind the War of Weapons – EVN Report
[2] bne IntelliNews – Pashinyan refuses to sign CSTO declaration after bloc’s failure to help Armenia
[3] Nagorno-Karabakh’s Armenians start to leave en masse for Armenia | Reuters
[4] Azerbaijan-Armenia: The conflict in Nagorno-Karabakh explained | CNN
