Dan Scarlat
În ianuarie 2016 Arabia Saudită a executat 47 de persoane acuzate de terorism, printre acestea regăsindu-se și clericul șiit Nimr al-Nimr[1], gest ce a provocat o furie larg răspândită în statele Orientului Mijlociu. Hossein Jaber Ansari, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe iranian, a catalogat autoritățile de la Riad de ipocrizie, Arabia Saudită fiind acuzată că susține terorismul și grupările extremiste sunni, în timp ce execută persoanele care critică guvernului saudit sau familia regală. Această execuție a fost catalogată ca fiind o eroare gravă de către Consiliul Suprem Șiit Islamic din Liban și o încălcare a drepturilor omului de către mișcarea Houthi din Yemen.
Tensiunile crescute dintre Iran și Arabia Saudită au subminat speranțele de stabilitate din Orientul Mijlociu, Președintele iranian, Hassan Rouhani fiind considerat incapabil să gestioneze situația, pe de o parte, iar Statele Unite au fost forțate să încerce să-și consolideze alianța cu Riadul, în dauna relațiilor deja precare pe care le aveau cu Iranul.
Reacțiile agresive din ambele capitale deși au estompat de-a lungul timpului nu au rămas fără ecouri. Ambele state erau conștiente de riscul unui potențial conflict sângeros, militar asimetric, Arabia Saudită având la dispoziție un arsenal mult mai modern, prin prisma achizițiilor în valoare de miliarde de dolari, iar Teheranul beneficiind de o armată mult superioară numeric fiind de asemenea capabil să-și proiecteze puterea militară maritimă.
Cu toate acestea, reacția Iranului nu a fost atât de agresivă militar pe cât a fost la nivel declarativ. Principala barieră în calea unei posibile companii militare iraniene a fost relația dintre Riad și Washington. Chiar dacă relațiile diplomatice dintre Arabia Saudită și statele occidentale nu erau la cele mai înalte cote, fiind de asemenea tensionată de acțiunile militare din Yemen, Riadul rămânea principalul partener al Statelor Unite în Orientul Mijlociu, iar o acțiune militară iraniană îndreptată împotriva Arabiei Saudite, ar fi generat și o ripostă americană.
În aceste condiții, relațiile dintre cele două state din Orientul Mijlociu au rămas relativ reci până în 2021, când cele două capitale au căzut de acord că situația tensionată nu poate continua, iar calea dialogului trebuie reluată.
În ultimii ani, ”prezența” americană în regiune a scăzut considerabil, Statele Unite preferând să renunțe la o serie din legăturile diplomatice pe care le avea, cum ar fi cele cu Iranul. Politica americană și-a diminuat drastic opțiunile pe care le avea în zona Orientului Mijlociu. În vreme ce păstrează relații diplomatice relativ apropiate cu Arabia Saudită, cu state gen Egipt, Yemen, Oman, Siria, relațiile sunt mult mai reci, iar în cazul Iranului sunt aproape inexistente momentan.
Retragerea americană a creat un vid[2], pe care China a fost mai mult decât fericită să îl umple. Lipsa reticenței dovedită de Beijing, acesta fiind dispus să colaboreze economic atât cu state democratice cât și cu regimuri totalitare, a transformat statul asiatic într-un actor dorit și în zona Orientului Mijlociu, un stat precum Iranul, căruia îi este efectiv interzisă colaborarea economică cu occidentul, poate găsi în Beijing un partener economic profitabil. Astfel pentru Teheran beneficiile sunt clare: ieșirea din izolarea internațională în care se află momentan, creșterea exporturilor de petrol către China, în același timp deschizând ușa către toată zona asiatică, și oportunitatea de a crea noi legături sau de a întări legăturile existente în Orientul Mijlociu, cu ajutorul Chinei[3].
Pentru Arabia Saudită, importanța Chinei este de asemenea în continuă creștere. Viziunea Prințului moștenitor Mohammad bin Salman Al Saud, pentru viitorul țării, ”Saudi Vision 2030”[4], depinde de capacitatea acesteia de a depăși dependența față de exporturile de petrol, de a-și diversifica economia prin dezvoltarea unor sectoare esențiale cum ar fi turismul, Arabia Saudită încercând să-și folosească poziția strategică și să devină liantul care conectează economic și social 3 continente: Africa, Asia și Europa.
Prin absența Statelor Unite, China a devenit o alternativă viabilă pentru toate statele din regiune, iar ceea ce a început ca o colaborare strict economică poate deveni treptat în hub-ul principal care poate crea legături și reconecta la nivel diplomatic state care până în acest moment par iremediabil separate. Astfel, poziția reconciliatoare adoptată de Beijing va veni să acopere vocile care critică parțialul suport acordat Rusiei de către China.
Arabia Saudită și Iranul au convenit să restabilească relațiile diplomatice după 7 ani, iar acordul semnat la Beijing[5], între cele 2 state, a fost catalogat ca fiind un ”moment istoric”.
Deși această normalizare a relațiilor diplomatice reprezintă un punct pozitiv în regiune, problemele grave cu care se confruntă statele din Orientul Mijlociu nu sunt pe cale de rezolvare, violențele și crizele umanitare din Yemen, Siria, Irak sau Liban trebuie tratate cu multă seriozitate, mai precis multă diplomație. Prin adoptarea rolului de negociator adoptat de China[6], aceasta a dovedit că este capabilă să creeze atât relații comerciale cât și diplomatice, ceea ce va transforma statul asiatic într-un nu doar într-un actor economic, ci într-un ”broker” pentru diplomație dorit de toate statele din regiune.
[1] Who Was Nimr Al-Nimr, The Shiite Sheikh Executed By Saudi Arabia? : The Two-Way : NPR
[2] Saudi-Iran deal won’t bring peace to the Middle East but will enhance China’s role as power broker (theconversation.com)
[3] The Guardian view on Iran and Saudi Arabia: a cautious start | Editorial | The Guardian
[5] Saudi, Iran foreign ministers to meet during Ramadan | News | Al Jazeera
[6] The Saudi-Iranian Détente Is a Wake-Up Call for Washington (foreignpolicy.com)