Dan Scarlat
”Tratatul privind protejarea oceanelor”, încheiat pe 4 martie 2023, reprezintă un pas esențial pentru protejarea mediului acvatic, iar împreună cu ”Protocolul de la Montreal asupra substanțelor care Distrug Stratul de Ozon” (1987) reprezintă cele mai importante trepte parcurse până în acest moment în direcția asigurării ansamblului climatic necesar vieții.
Aproape două treimi din suprafața totală a planetei este reprezentată de oceane, dar până în acest moment doar aproximativ 1% din aceasta a fost protejată de protocoale internaționale și doar 40% intră sub jurisdicția națională a diverselor state[1]. Ecosistemele acvatice produc jumătate din oxigenul necesar la nivel mondial, absorb 25% din cantitatea de CO2 emisă și reprezintă peste 90% din totalitatea biosferei planetare. Cu toate acestea, până în prezent, lipsa legislației internaționale sau aplicarea fragmentată a regulilor care guvernează suprafața acvatică, au transformat oceanele și mările planetei în zonele cele mai susceptibile exploatărilor excesive, ritmul extincției speciilor maritime fiind dublu față de cele terestre. Oceanele asigură necesarul de hrană pentru 3 miliarde de oameni și un loc de muncă pentru zeci de milioane care lucrează în sectoare legate domeniului acvatic, de la pescuit, la acvacultură, la turism, transport maritim sau energie regenerabilă[2].
Aproape 200 de state au convenit asupra acestui tratat, oferind astfel instrumentele legale pentru a stabili și gestiona zonele marine, transformând acestea în sanctuare destinate protejării biodiversității (Marine Protected Areas-MAPs). Tratatul acoperă evaluările de mediu necesare estimării impactului avut până în prezent de activitățile comerciale cum ar fi pescuitul excesiv, mineritul maritim, testele militare, deversarea deșeurilor sau a oricărei forme de interferență umană. Mai exact, Tratatul își propune să transforme 30% din suprafața totală maritimă în zone speciale, protejate, până în 2030.
Negocierile intense și de lungă durată (idea a fost pentru prima orară înaintată în 2002) au fost afectate în principal din considerente economice, stabilirea zonelor ce urmează a fi protejate, evaluarea impactului asupra economiilor, consolidarea capacităților și transferului tehnologiei marine dar și accesul echitabil la resursele oferite de materialul genetic marin, fiind aspecte luate în considerare.
Dintre toate, materialul genetic marin a ridicat cele mai multe bariere în calea tratatului. Aceste resurse genetice pot fi utilizate pentru o serie de aplicații diferite, acoperind domenii cum ar fi farmaceutic, cosmetic, alimentar, dezvoltarea de noi procedee industriale sau dezvoltarea de tehnologii inovatoare. Astfel, împărțirea echitabilă a beneficiilor rezultate în urma utilizării resurselor genetice urmează să fie garantată de mai mulți actori internaționali cum ar fi Uniunea Europeană, Statele Unite, China sau Marea Britanie, aceștia dovedind capacitatea de a lucra împreună și de a ajuta la construirea de coaliții care să acționeze în aceeași direcție, fapt rar observat de-a lungul timpului.
Cea mai recentă evaluare a speciilor marine arată că aproximativ 10% dintre acestea se află în pericol de dispariție, potrivit Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (International Union for Conservation of Nature – IUCN), pescuitul excesiv și poluare fiind factorii principali pentru distrugerea ecosistemului. În zonele stabilite ca fiind protejate (MAPs) activitățile economice pot avea loc cu condiția ca acestea să fie în concordanță cu obiectivele de conservare prevăzute de tratat, limitarea pescuitului, devierea rutelor de transport maritim sau activitățile de minerit maritim fiind monitorizate, iar în funcție de impactul lor asupra zonelor protejate, chiar deviate sau anulate[3]. Una dintre problemele subliniate de organizațiile de protecția mediului este că fiecare stat este responsabil pentru identificarea și analizarea impactului activităților umane asupra mediului, ceea ce ar putea permite apariția unor zone ”gri”, dar acest lucru poate fi negat prin faptul că zonele MAPs urmează să fie create în ape internaționale, iar procesul putând fi supravegheat și de alți actori internaționali care pot trage ”un semnal de alarmă” dacă se observă că mediul maritim este afectat.
Statele semnatare trebuie să se întâlnească din nou pentru a adopta oficial acordul, acesta intrând ”în vigoare” doar după ce 60 de țări s-au înscris și au introdus tratatul în propria legislație.
Deși in mod normal acest tratat poate fi ignorat de anumite state, faptul că este susținut de Uniunea Europeană, Statele Unite și China, este un aspect important, deoarece acestea au capacitatea de a impune respectarea standardelor stabilite, iar simplul fapt că acești actori internaționali care de multe ori sunt în competiție directă au înțeles importanța crucială a mediului maritim și aleg să lucreze împreună de data aceasta, sporesc exponențial șansele de reușită.
[1] A huge deal for the ocean: why the High Seas Treaty matters | World Economic Forum (weforum.org)
[2] A Healthy Ocean Depends on Sustainably Managed Fisheries (nature.org)
