Alexandru Radu
Pe 25 martie 1957, la Roma, reuniți în sala Honatii et Curiatii din Palazzo dei Conservatori, de pe colina Caitoliului, oficiali din șase state europene au parafat Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene (CEE). Capitala Italiei nu a fost aleasă întâmplător ca loc de naștere a Comunității, dacă avem în vedere simbolistica istorică a Romei, rolul jucat de Roma antică în procesul de fondare a civilizației europene. Tratatul a fost semnat de reprezentanții plenipotențiali ai Belgiei – Paul Henry Spaak, ministru afacerilor externe, J. Ch. Snoy et Doppuers, secretar general al ministerului Afacerilor Economice, ai Germaniei – Konrad Adenauer, cancelar federal, Walter Hallstein, secretar de stat al Oficiului Federal Extern, ai Franței – Christian Pineau, ministrul afacerilor externe, Maurice Faure, secretar de stat pentru afaceri externe, ai Italiei – Antonio Segni, președintele Consiliului de Miniștri, Gaetano Martino, ministrul afacerilor externe, ai Luxemburgului – Joseph Bech, președintele Guvernului, ministru afacerilor externe, Lambert Schaus, ambasador, și ai Olandei – Joseph Luns, ministrul afacerilor externe, Linthorst Homan, conducătorul delegației olandeze. Totodată, semnatarii au convenit asupra înființării Comunității Europene privind Energia Atomică (Euratom), precum și asupra adoptării noilor reguli de funcționare a unor instituții europene. Rămase în istorie sub numele de „Tratatele de la Roma”, documentele au marcat fundamental procesul construcției europene, constituind practic actul de naștere al Uniunii Europene de astăzi. Textele convenite la Roma au fost ratificate de cele șase state semnatare în decursul lunilor iulie-decembrie 1957, astfel că pe 1 ianuarie 1958 tratatele au intrat în vigoare și, odată cu acestea, a debutat oficial comunitatea statelor europene.
Trebuie însă spus că punerea în practică a proiectului Europei Unite, la numai 12 ani de încheierea celui de al doilea război mondial, care a zguduit continentul din temelii, a fost pregătită de o serie de pași anteriori în această direcție, realizați de politicieni vizionari ai perioadei. Practic, preambulul l-a reprezentat fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), pe 18 aprilie 1951, materializare a inițiativa ministrului de externe al Franței, Robert Schumann, prezentată prin declarația din 9 mai 1950, privind trecerea sub controlul unei autorități comune a producției de cărbune și oțel la nivel european, cu scopul evitării unui nou conflict militar. Patru ani mai târziu, miniștrii de externe ai statelor CECO – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au convenit lansarea procesului de consolidare a cooperării economice, ministrului de externe al Belgiei revenindu-i responsabilitatea coordonării planului de integrare economică. După aprobarea raporului redactat de Henri Spaak, pe 26 iunie 1956 au debutat lucrările conferinței interguvernamentale pentru pregătirea textelor Tratatelor de la Roma.
Cu rolul unei constituții sui-generis, tratatul privind instituirea CEE, în prima sa parte (Principiile), fixa ca obiectiv înființarea unei pieței comune europene, a unei uniuni vamale și elaborarea unor politici sectoriale comune. „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice a statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre”, se preciza în art. 2 al Tratatului. Sub aspect tehnic, așa cum prevedea art. 8, obiectivul pieței unice era prevăzut a se realiza pe durata unei perioade de 12 ani, în trei etape, fiecare cu obiective specifice.
Totodată, articolul al treilea al Tratatului (litera c) făcea vorbire despre cele patru libertăți ce stau la baza pieței comune, respectiv libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.
Nu în ultimul rând, Tratatul prevedea instituții și mecanisme europene care să permită exprimarea atât a intereselor naționale, cât și a viziunii comunitare. Astfel, conform art. 4, „realizarea misiunilor încredințate Comunității este asigurată de următoarele instituții: un Parlament European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiție și o Curte de Conturi”, asistate de un Comitete economic și social, ca și de un Comitet al regiunilor, cu rol consultativ. Arhitectura istituțională stabilită prin documentul semnat în 1957, în primul rând cu referire la triunghiul Consiliu-Comisie- Parlament, a rămas practic aceeași, chiar dacă în timp a devenit mai complexă, Parlamentul căpătând legitimitate și reprezentativitate sporite ca urmare a trecerii, începând cu 1979, la alegerea directă a membrilor săi.
Trebuie să adăugăm un alt lucru important. Tratatul CEE a prevăzut programatic posibilitatea extinderii comunității europene printr-un proces de negocie cu state care doresc să adere, făcând posibilă cuprinderea de noi state-membre, atât din Vest, cât și din Est, după prăbușirea comunismului. Reamintim că, în decurs de 35 de ani, până la transformarea sa în Uniunea Europeană, Comunitatea Economică Europeană a cunoscut trei valuri ale extinderii. Concret, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (care însă va părăsit comunitatea 47 de ani mai târziu), iar după prăbușirea regimurilor autoritare din Europa de Sud, au devenit membre ale CEE, Grecia, în 1981, Spania și Portugalia, în 1986. După 1992, anul semnării Tratatului de la Maastricht, comunitatea europeană s-a extins prin cuprinderea, în 1995, a Finlandei, Suediei și Austriei. În 2004, opt state foste comuniste – Polonia, Slovenia, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă și Slovacia – au devenit membre ale Uniunii Europene, alături de Malta și Cipru. Au urmat Bulgaria și România, în 2007, și Croația în 2013, astfel că, în prezent, comunitatea europeană a pieței libere, așa cum a fost ea concepută în 1957, numără 27 de state membre.
Un număr care prin sine dovedește viabilitatea și eficiența Tratatelor de la Roma, validează proiectul vizionarilor din anii 50 ai secolului trecut care au creionat instituțiile și regulile potrivite pentru a asigura nu doar dezvoltarea armonioasă a țărilor europene, dar și pacea continentală. Un argument în plus în aflăm în reziliența comunității europene, astăzi, după 66 de ani de la semnarea actului său de naștere, pusă fața provocărilor noului contextul geopolitic internațional marcat în primul rând de agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, cu efectele critice ale războiului hibrid.
