Dan Scarlat
Clasa politică britanică, caracterizată de secole, de excelență, seriozitate, maturitate și ocazional de aroganță (mai mult sau mai puțin bine meritată), a suferit în ultimii ani, repetate lovituri de imagine, căzând de pe piedestalul de marmură pe care se afla, atât în proprii ochi cât și pe plan internațional. David Cameron, liderul conservatorilor și Primul ministru în 2016, a fost cel care a inițiat procesul cunoscut deja sub numele de Brexit, ieșirea din Uniunea Europeană a Regatului Unit, aceasta fiind prima eroare catastrofală dintr-o serie de erori care au marcat Parlamentul de la Londra. Referendumul de ieșire din Uniunea Europeană, deși inițiat de David Cameron, nu trebuia să aibă loc, fiind mai mult un gest din partea sa de a liniști euroscepticii din propriul partid, propunerea de referendum trebuind să fie blocată de Liberal-Democrații aflați în Parlament, așa cum chiar fostul Prim ministru admitea într-o convorbire cu Donald Tusk[1] (Președintele Consiliului European: 2014-2019).
Cu toate acestea, lipsa de dialog dintre Liberal-Democrați și David Cameron a dus la susținerea referendumului și adoptarea la limită a acestuia, Regatul Unit, votând în proporție de 51,9% să iasă din Uniunea Europeană.
Haosul generat de acest rezultat a marcat relațiile dintre UE si Regatul Unit, ambele părți știind că acest pas este o greșeală care va avea efecte economice negative pentru ambele părți, atât Bruxelles cât și Londra luptând să minimizeze propriile pierderi.
Theresa May, cea care l-a succedat pe David Cameron, nu a avut mai mult ”noroc” în această problemă. Negocierile intense cu partea europeană nu au generat nici un succes, de cele mai multe ori fiind stopate chiar de Londra, chiar proprii membri de partid votând împotriva ofertelor prezentate de May in fața Parlamentului. Acest lucru a creat numeroase probleme pentru noul Prim ministru, Theresa May fără susținerea conservatorilor, nu putea da impresia unui negociator serios. Problemele s-au acutizat în momentul când a început să piardă suportul propriului cabinet, Boris Johnson, secretarul de externe și David Davis, cel mai proeminent susținător al Brexit-ului au decis să se retragă, neavând încredere în capacitatea acesteia de a duce la capăt negocierile de ieșire din cadrul UE.
Boris Johnson, fostul Secretar de externe al Theresey May devine Prim ministru în 2019, și în ciuda faptului că a reușit să încheie un acord cu Bruxelles-ul privind Brexit, nu rămâne în memoria și istoria britanică pentru încheierea acestui moment istoric (după cum s-a dovedit mai târziu, încheierea rapidă a acordurilor Brexit a reprezentat un punct mult mai important decât felul în care se încheie, multe probleme persistând până în prezent, ”Get Brexit Done”-sloganul cabinetului Boris Johnson). Perioada 2020-2021 a fost marcată de virusul Covid-19 și de felul în care clasele politice de pe tot globul tratau această epidemie, acest lucru fiind adevărat și la Londra. Deși Regatul Unit a fost printre primele state care au asigurat necesarul de vaccinuri pentru populație, au existat mai multe acuze la adresa cabinetului Primului ministru legate de viteza de reacție în inițierea lockdown-ului și de ignorarea sfaturilor date de profesioniștii în domeniu[2]. În noiembrie 2021, Boris Johnson a fost acuzat public de jurnaliștii de la Daily Mirror că a încălcat regulile privind lockdown-ul, mai multe petreceri fiind date la sediul Primului ministru din Downing Street, într-o perioadă când acestea erau interzise. Deși inițial această știre a fost negată vehement de Johnson, o săptămână mai târziu, au apărut imagi video în care personalul de la 10-th Downing Street petrecea împreună consumând băuturi alcoolice și chiar plănuiau organizarea unei petreceri de Crăciun, ca apoi Daily Telegraph să dezvăluie că au fost organizată o petrecere cu alcool, chiar în noaptea dinaintea înmormântării Ducelui de Edinburgh. Atât Johnson cât și cancelarul său Rishi Sunak și Carrie Johnson s-au numărat printre persoanele amendate de poliție pentru încălcarea regulilor lockdown-ului.
Un alt moment elocvent care a marcat ”epoca” Johnson și în mod special demisia acestuia a fost dat de modul în care a tratat problema plângerilor de abatere sexuală la adresa lui Chris Pincher, un alt membru al cabinetului său. Deși în primă fază a negat că ar fi fost la curent cu existența acestor plângeri, s-a deovedit ulterior că Boris Johnson știa de acestea și le-a ignorat. Valul de demisii care au urmat, printre cele mai marcante fiind cele ale lui Sajid Javid- Ministrul Sănătății și Rishi Sunak- Ministrul Finanțelor, împreună cu alți membrii ai cabinetului, a reprezentat punctul final pentru Boris Johnson, fiind clar că acesta nu mai beneficiază de suportul propriului partid sau al electoratului, deseori fiind considerat un ”Donald Trump” european.
După Boris Johnson, postul de Prim Ministru a fost preluată de Liz Truss care va reuși performanța de a rămâne în funcție doar 44 de zile, perioada cea mai scurtă în istoria Regatului Unit.
Truss a devenit Prim ministru la o zi după ce Partidul Conservator a ales-o în fruntea partidului. Ca lider al conservatorilor a devenit automat Prim ministru fără a fi nevoie de alegeri generale deoarece partidul încă deține majoritatea în Camera Comunelor.
Cabinetul lui Truss s-a confruntat de la început cu o serie de probleme economice majore, dintre acestea, cele mai importante fiind criza energetică, situația diplomatică internaționala datorată războiului din Ucraina, relația ”rece” cu Uniunea Europeană dar și dorința de a crește bugetul apărării la 3% din PIB. A fost sub presiune să explice cum plănuiește să ajute consumatorii în condițiile în care facturile la energie urmau să atingă aproape triplul față de anul trecut. Creșterea prețurilor la alimente, ca urmare a invaziei sovietice din Ucraina, efectele Covid-19, dar și a Brexit-ului, au dus inflația la 10%, pentru prima oară în patru decenii, Banca Angliei estimând că Marea Britanie va aluneca într-o recesiune prelungită, până la sfârșitul anului.
Planurile economice propuse de ea, cum ar fi reducerea taxelor, eliminarea mai multor reglementări și asigurarea bugetului prin împrumuturi necesare datorită reducerii taxelor, au avut efecte total opuse. Reducerea taxelor a fost percepută ca o măsură ce va reuși doar să îi susțină pe cei din clasa economică superioară, pe cei bogați, deoarece prin reducerea taxelor aceștia automat au mai mulți la dispoziție pe care îi pot investi în diverse bănci comerciale sau firme economice, mai precis, exact acei agenți economici de la care Guvernul avea să ceară împrumuturi cu dobândă pentru a acoperi reducerea taxelor. Se crea astfel un cerc vicios, bogații deveneau din ce în ce mai bogați, iar nota de plată trebuia achitată de restul populației. Efectele asupra piețelor financiare au fost imediate. Lira a scăzut vertiginos în raport cu dolarul american atingând minimul în 37 de ani, Banca Națională a Angliei fiind obligată să intervină pentru a susține obligațiunile de stat.
Lira sterlină s-a prăbușit, costul împrumuturilor pentru Regatul Unit a crescut, iar ratele ipotecare au crescut pe fondul inflației aflate deja în creștere, Banca Națională fiind obligată să cheltuiască miliarde pentru a ăncerca să stabilizeze piața[3]. În aceste condiții, Truss a fost obligată să cedeze presiunilor din partea pieței financiare dar și a parlamentarilor conservatori și laburiști, acceptând să-și retragă ”mini bugetul” anunțat anterior, reducerea taxelor pentru marile corporații și pentru clasa economică superioară nemaifiind viabilă în condițiile actuale, iar Ministrul de Finanțe care a anunțat planul financiar al Cabinetului Truss fiind concediat. Jeremy Hunt, noul Ministru de Finanțe a anunțat în Parlament că programul financiar la lui Lizz Truss va fi refăcut aproape în totalitate, cel vechi nefiind adecvat, acesta ajungând să fie astfel considerat primul ministru ”de facto”, Truss deținând funcția dar nu și puterea.
O altă lovitură a venit în momentul în care Suella Braverman, echivalentul ministrului de interne, in cabinetul Truss a fost dată afară pentru distribuirea de documente secrete de pe telefonul privat, iar aceasta cu ocazia declarației oficiale de retragere a recunoscut că a greșit și că trebuie să plătească, o aluzie directă la Lizz Truss.
În aceste condiții, demisia lui Lizz Truss nu a surprins pe nimeni, în ciuda faptului că anunțase doar cu câteva zile mai înainte, într-o declarație de presă că ”este o luptătoare” și că nu are de gând să cedeze.
Rishi Sunak, fostul Ministru de Finanțe al lui Boris Johnson, amendat pentru încălcarea regulilor lockdown-ului din perioada pandemiei, devine Prim Ministru în virtutea faptului că a fost ales să conducă Partidul Conservator și lui îi revine datoria de a încerca măcar să ghideze statul în ceea ce se prevede a fi cea mai grea perioadă din ultimele decenii pentru Regatul Unit.
Oricare ar fi performanțele noului guvern, este greu de crezut că acesta poate aduce partidul Conservator iară în fruntea preferințelor electorale. Sondajele realizate pe timpul mandatului lui Lizz Truss arătau că partidul Conservator se află la 20% din preferințele alegătorilor, față de 56% cât deținea Partidul Laburiștilor, iar Keir Starmer (liderul laburiștilor) ar fi obținut 60% în comparație cu Lizz Truss (13%) care se afla în acel moment chiar sub nivelul partidului.
Este greu de crezut că partidul Conservator ar fi de acord cu organizarea de alegeri parlamentare în aceste condiții, oricare ar fi rezultatele obținute de Rishi Sunak, noul Prim-ministru. Laburiștilor nu le mai rămâne de făcut decât să aștepte următoarele alegeri parlamentare din ianuarie 2025 pentru a obține majoritatea în Parlament, beneficiind de eșecurile repetate ale conservatorilor.
[1] Cameron did not think EU referendum would happen, says Tusk | Donald Tusk | The Guardian
[2] Boris Johnson: The many lives of a political survivor – BBC News
[3] UK crisis: a beginner’s guide to the political turmoil as Liz Truss quits | Liz Truss | The Guardian
