Dan Scarlat
Anul 2005 a marcat punctul de cotitură pentru politica externă și internă a Ucrainei, statul est european alegând calea europeană în detrimentul celei rusești, Revoluția Portocalie (2004-2005) și Euromaidanul (2013-2014) fiind evenimente care au definit permanent istoria țării.
O astfel de separare avea negreșit să genereze o reacție din partea Rusiei, stat ce considera Ucraina ca fiind făcând parte inseparabil din sfera ei de influență sau chiar din teritoriul său.
Anexarea Crimei în 2014 împreună cu orașul Sevastopol, urmată de conflictele militare din regiunile Donetsk și Luhasnk nu numai că au reușit divizarea Ucrainei dar au generat astfel cea mai mare criză de pe continentul european de la încheierea Războiului Rece. Deși a negat permanent implicarea și susținea forțelor separatiste din aceste regiuni, forțe militare ruse au fost identificate în fiecare regiune[1]`[2].
Până în prezent, conflictul din estul Ucrainei, dintre armata ucraineană și separatiștii pro-ruși, ajutați direct de forțe militare ruse au avut ca rezultat moartea a peste 10,000 de oameni, rănirea a peste 24,000[3], chiar dacă conflictul a scăzut ca intensitate, în prezent, ciocnirile militare fiind mult mai rare, în cele mai multe cazuri reprezentând doar provocări din partea rusă, căutând astfel pretexte pentru a schimba fluxul narativ pe scena internațională.
Cu toate acestea, masiva comasare de trupe rusești la granița cu Ucraina, în ultimele luni, generează o posibilă escaladare a violențelor, existând riscul unei potențiale invazii a Ucrainei de către Rusia, ceea ce ar duce la anexarea statului est european.
Situația ucrainenilor prinși în regiunile separatiste se deteriorează constant. În martie 2020, Vladimir Putin a emis un decret conform căruia doar cetățenii ruși au voie să dețină pământ în peninsula Crimeea. Astfel, ucraineni sunt forțați să renunțe la propria cetățenie și să treacă la cea rusă, acest lucru schimbând inevitabil proporțiile demografice din peninsulă, scopul final fiind acela de a justifica anexarea forțată a acesteia, Putin afirmând în prealabil că acționează doar pentru a asigura siguranța populația rusă majoritară din peninsulă, fiind în același timp o mișcare care restrânge posibilitățile Președintelui ucrainean Vladimir Zelenskiy, care se vede pus astfel în relativa incapacitate de a continua încercările de a realipi peninsula. Acest decret Președintelui rus încalcă flagrant Convecția de la Geneva privind protecția persoanelor civile în statele ocupate[4]. Uniunea Europeană nu recunoaște acest decret, considerându-l doar un alt act ilegal impus cu forța, la fel ca anexarea prealabilă a Crimeei[5].
Uniunea Europeană, NATO dar chiar și state europene, s-au implicat în acest conflict, ajutând Ucraina atât cu echipamente militare cât și cu capital financiar. Astfel, in vreme ce Uniunea Europeană a contribuit în medie cu 650 milioane de euro anual, iar Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a acordat peste 3,5 miliarde de euro doar în perioada 2014-2017, state precum Canada, Statele Unite ale Americii, Anglia, Polonia, au acordat ajutor militar direct, desfășurând în paralel exerciții militare și sesiuni de pregătire militare, iar NATO a acordat Ucrainei în 2020 statutul de Partener cu Oportunități Îmbunătățite, ceea ce oferă țării acces preferențial la exercițiile, antrenamentele și schimburile de informații din cadrul NATO[6].
Deși încă există riscul izbucnirii conflictului la scară largă între Rusia și Ucraina, toate aceste evoluții, de la ajutorul acordat Ucrainei de către Occident la comasarea de trupe rusești la granița de est, pot fi comparate cu mișcări de șah, ținta Moscovei fiind de fapt începerea negocierilor. Este greu de crezut că Putin dorește cu adevărat un conflict care îl poate costa scump, atât din punct de vedere financiar, deoarece un război deschis cu Ucraina implică nu doar prezența trupelor pe termen limitat, cât și din punct de vedere militar. Pierderile suferite ca urmare a unei eventuale ocupări, putând fi importante, iar rezultatul final putând fi la fel ca cel din Afganistan când Rusia a invadat, fiind forțată totuși să se retragă datorită pierderilor suferite.
Cel mai probabil scopul final al Moscovei este de a păstra regiunile deja ocupate și de a obține asigurări chiar dacă neoficiale, din partea NATO, că Ucraina nu va adera la această structură militară. Putin nu poate accepta desfășurarea de echipamente și forțe NATO la granița Rusiei, atât de aproape de Moscova, considerând o asemenea situație nu doar un pericol la adresa Rusiei, ci în principal o lovitură de imagine, puterea de influență a Rusiei având de suferit în mod iremediabil.
O situație asemănătoare a avut loc în 1963, ”Criza Rachetelor din Cuba”, când sovieticii instalau rachete nucleare în Cuba, pentru ”apărarea” statului cubanez în fața unei posibile incursiuni americane. Rezultatul negocierilor a fost satisfăcător pentru ambele părți: URSS anula programul de înarmare nucleară a Cubei și ”repatria” toate echipamentele și personalul, iar pe de altă parte, Statele Unite se angajau să nu intervină militar în Cuba.
În acest caz, Uniunii Europene ii revine ”mutarea” esențială. Nefiind o entitate militară, ci doar una economică, Moscova nu poate argumenta pe scena internațională că se opune dezvoltării economice a Ucrainei, iar o eventuală aderare a Ucrainei la Uniunea Europeană ar fi benefică, scopul Revoluției Portocalii și al Euromaidanului fiind atins.
[1] Two Russian soldiers captured near rebel-controlled Luhansk, says Ukraine | Ukraine | The Guardian
[2] Russian Court Verdict Indicates Russian Troop Presence In Ukraine, Contradicting Kremlin Narrative (rferl.org)
[3] Conflict in Ukraine | Global Conflict Tracker (cfr.org)
[4] Ukrainians forced to take Russian citizenship, or lose their homes in occupied Crimea (khpg.org)
[5] Russia Says Half A Million Passports Issued In Eastern Ukraine In Last Two Years (rferl.org)
[6] Not Contributing Enough? A Summary of European Military and Development Assistance to Ukraine Since 2014 | Center for Strategic and International Studies (csis.org)
