Scarlat I
Fenomenul de globalizare nu reprezintă o noutate în sfera relațiilor internaționale. Deși globalizarea ”modernă” se poate considera că a început odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, primii pași pe calea globalizării au început cu secole mai devreme, odată cu stabilirea primelor căi comerciale între state, fie pe cale maritimă, fie terestră.
Avântul luat de în ultimele 4-5 decenii de acest fenomen poate fi lesne de înțeles analizând beneficiile financiare aduse de creșterea comerțului la nivel mondial. Până în prezent majoritatea statelor au beneficiat în mod evident de globalizare, fie că vorbim de statele din zona atlantică, sau asiatică.
Fie că vorbim de materii prime, bunuri de lux sau schimbul de tehnologie, majoritatea statelor joacă un rol, mai mic sau mai mare, în funcție de gradul de dezvoltare, de resursele naturale sau de capacitățile financiare aflate la dispoziția acestora. În prezent economiile americane, europene, asiatice și africane sunt strâns legate între ele. Materiile prime sunt exportate din statele slab dezvoltate către statele ce dispun de centre de prelucrare și producție, ca mai apoi bunurile rezultate să fie vândute în toată lumea, chiar și statele puternic dezvoltate și cele financiar capabile beneficiind de un influx masiv de bunuri ieftine, chiar dacă nu la cele mai înalte standarde calitative (importurile din China ajută nu doar populația din statele sărace, dar chiar și societățile din Europa și America, neputând achiziționa doar produse scumpe dar de calitate înaltă).
Tot acest proces a putut fi realizat în principal datorită rutelor maritime, acestea oferind o legătură nu doar ieftină având capacitatea de a transporta o cantitate mare de marfă la prețuri mai mici în comparație cu transportul terestru.
Statul care a avut cel mai mare rol în dezvoltarea globalizării este SUA. Statele Unite ale Americii și-au putut folosi capacitățile militare navale pentru a asigura transportul, aproape eliminând pirateria sau atacurile unor terțe state sau grupări paramilitare, în asemenea măsură încât pericolele cele mai importante la adresa vaselor maritime aveau în principal factori naturali (furtună, vizibilitate redusă etc.).
Totuși în ultimii 20 de ani, Statele Unite au abordat o nouă doctrină militară maritimă. Astfel, în loc să construiască vase militare proiectate să patruleze constant marile și oceanele, s-a trecut la construirea și relocarea așa numitelor grupuri navale care se concentrau în jurul portavioanelor. Distrugătoarele americane care în trecut patrulau mările pentru protejarea căilor de navigație au început treptat să preia un rol doar de protejare a grupurilor de portavioane, Statele Unite având la dispoziție 12 asemenea grupuri de luptă.
Astfel s-a ajuns la situația din Marea Roșie unde rebelii houthi din Yemen atacă nave de transport, afectând nu doar economiile din Europa, ci și cele din Asia sau America.
Se dovedește că doar anumite state au capacitatea de a asigura transportul maritim, deoarece doar SUA, Marea Britanie și India dețin o prezență militară în Marea Roșie și Golful Aden (China care este în mod direct afectată, nu a reușit încă să trimită o forță militară pentru a-și proteja propriile interese).
Vedem cum în această situație, globalizarea, care a fost fenomenul principal care a asigurat creșterea economică și dezvoltarea tehnologică pe tot globul, poate fi relativ ușor afectată de acțiunile teroriste ale unor grupări care se află în relativă proximitate cu principalele rute maritime de transport. O eventuală schimbare a rutei, prin ocolirea întregului continent african ar duce nu doar la o creștere a costurilor aferente, ci și la eliminarea predictibilității acestora.
Acest lucru poate afecta negativ toate economiile europene, iar transportul de combustibil fosil către China sau India poate duce iară la o creștere a prețurilor de producere, creștere care va fi apoi resimțită în prețul produselor vândute atât în zona asiatică cât și cea europeană sau americană.
Într-o perioadă când războiul din Ucraina este în plină desfășurare, când în Gaza, conflictul dintre Israel și Hamas continuă la cote maxime, iar China pare din ce în ce mai determinată (cel puțin declarativ) să invadeze Taiwanul, în vederea anexării acestuia, asigurarea căilor de transport maritim este o problemă esențială cu care se confruntă toate statele lumii, trebuind identificată o modalitate, fie diplomatică fie militară, pentru îndeplinirea acestui obiectiv crucial.
