Scarlat I
În ultimele 2 decenii, Uniunea Europeană în general și tot continentul european a dus o campanie asiduă de eliminare a tendințelor de discriminare și a discursurilor care pot instiga la ură. Cu toate acestea, din ce în ce mai des vedem în spațiul public tendințe naționaliste sau extremiste, indiferent de locul de origine, putând apărea fie în mijlocul Berlinului, a Parisului sau a unui oraș mic din Danemarca.
Deoarece astfel de tendințe nu apar în mod natural, factorii care determină nașterea acestora pot fi de ordin social, economic sau politic.
Dorința UE de a reprezenta un ”far”, un exemplu de moralitate la nivel global se dovedește din ce în ce mai prost elaborată, aceasta începând să aibă rezultate diametral opuse, în special datorită claselor politice europene.
În mod asemănător, planurile de viitor în domeniul climatic sunt cele mai ridicate la nivel global, nici un alt stat bine dezvoltat neputând egala dorințele clasei politice europene. De la interzicerea comercializării automobilelor ce utilizează combustibil fosil, la standardele ce trebuiesc atinse până în 2030 sau cele din 2050 (când UE trebuie să atingă ”carbon neutrality”), planurile europene sunt în principal doar atât, niște scopuri. Resursele financiare sunt limitate, iar în ce privește resursele naturale, nici un stat european nu deține nici măcar pe sfert din necesarul îndeplinirii acestora. Trecerea la un sistem ecologic, verde, implică în primul rând accesul la anumite materii prime care în prezent nu sunt la dispoziția nimănui. Resursele naturale necesare trebuie extrase în principal de pe continentul african sau din zona asiatică, dar însăși extragerea lor poate genera alte dezastre ecologice, exact acel tip de dezastre pe care încercăm să le evităm. Toate acestea sunt scopuri propuse, țeluri. De așa ceva Uniunea Europeană nu duce lipsa. Problema apară de fiecare dată când acestea trebuie realizate. Deseori se descoperă că acestea sunt ori prea ambițioase ori aproape imposibil de realizat
Din punct de vedere social, metoda europeană a ”granițelor deschise” (mai mult sau mai puțin) începe să aibă un efect de bumerang. Chiar și state care adoptau o politică mai ”liberală” în acest domeniu, cum ar fi Germania, Suedia, Danemarca se văd în prezent în poziția de a refuza accesul imigranților, deoarece standardele ce determină acceptul sau refuzul acestora nu sunt suficient de bine definite, iar metodele de asimilare în cadrul culturii europene fiind aproape inexistente sau realizate în grabă fără o analiză prealabilă (cel mai bune exemple in acest caz fiind ghetourile din Danemarca sau cartierele germane ocupate într-o proporție covârșitoare de minorități etnice).
Un exemplu bun în acest sens este declarația cancelarului german Olaf Scholz dar și a vice-cancelarului german, Robert Habeck care în urma conflictului izbucnit în fâșia Gaza, au declarat că ”Securitatea Israelului este raison d’etat” (adică unul dintre motivele/obiectivele principale ale statului german)[1]. Deși nici un stat democratic occidental nu se îndoiește de dreptul poporului israelian de a se apăra în fața atacurilor teroriste lansate de Hamas, astfel de declarații din partea unor oficiali de rang înalt germani poate fi puțin deplasată. Cu toții cunoaștem istoria celui de-al Doilea Război Mondial și în special tragedia reprezentată de Holocaust. Este ușor de înțeles de ce Berlinul se simte îndatorat Israelului, dar cu toate acestea nu poate fi ușor de explicat de ce oficialii germani ridică această datorie la nivel de obligație, în special când majoritatea germanilor de rând nici măcar nu erau născuți și nu pot fi acuzați pentru faptele părinților sau a bunicilor. Nu poți blama un popor întreg pentru faptele unui anumit grup de persoane, cu atât mai mult descendenții acestora. Se creează astfel premisele creșterii în sondaje, chiar mai rapid decât în prezent, al partidelor de extremă dreapta, cum ar fi AfD, care folosind un mesaj naționalist/populist poate acapara o mare parte din electorat. Astfel, în orice moment, aceste de partide pot afirma că actuala guvernare este mai preocupată de bună-starea altui popor, decât de propria națiune, fapt ce va fi greu de demontat atâta vreme cât astfel de declarații au loc.
Repetarea unor astfel de declarații moraliste, fie față de conflictul din Gaza, fie față de diversele minorități etnice, religioase sau de orice altă natură poate fi înțeleasă greșit de oamenii de rând, de electorat. Declarațiile repetate pot fi percepute ca acuze ascunse, iar grija declarată a clasei politice față de alte minorități să fie catalogată ca ignorarea propriului popor și a necesităților acestuia.
Europa nu este mai rasistă, extremistă sau ignorantă față de acum 10-20 de ani, dar partidele extremiste pot acapara ușor scena politică, singurul lucru pe care îl au de făcut este să altereze puțin percepția publicului și să acuze actualele partide aflate la guvernare de ignoranță față de situația economică și socială existentă. Acest lucru este realizat deja cu succes în diverse capitale europene, anul 2024, fiind un an crucial pentru viitorul Uniunii Europene.
Deseori Europa este blamată și criticată ca fiind neprimitoare, cu toate acestea, sute de mii de imigranți sosesc anual, paradoxal chiar din regiunile care ne critică cel mai mult. Capitalele europene sunt acuzate fie că nu se implică îndeajuns, fie că au tendințe colonialiste și ar trebui să facă un pas în spate, de cele mai multe ori aceste critici fiind lansate aproape simultan. Cu toate acestea un lucru este clar, scopurile pe care le stabilim pot să aibă un efect negativ ascuns, existând riscul de a sabota conceptul de Uniune europeană chiar prin căutarea acestui ideal.
[1] Germany’s unique relationship with Israel – DW – 10/15/2023
