Consiliul Uniunii Europene a convenit asupra unei poziții de negociere cu privire la regulamentul privind procedura de azil și la regulamentul privind azilul și gestionarea migrației, ceea ce se consideră a fi un pas decisiv către o modernizare a normelor UE în materie de azil și migrație, potrivit unui comunicat de presă.
Această poziție la care au ajuns statele membre ale UE va constitui baza negocierilor purtate de președinția Consiliului cu Parlamentul European, în urma reuniunii miniștrilor de interne din țările UE, în cadrul căreia s-a discutat și starea generală a spațiului Schengen, dar nu și aderarea României și a Bulgariei, care este blocată de Austria.
Ambele acte legislative fac parte din Pactul privind migrația și azilul, care constă într-un set de propuneri de reformare a normelor UE în materie de migrație și azil. Acest nou pact privind migrația și azilul din 23 septembrie 2020 a fost însoțit de o serie de propuneri legislative. Printre acestea, un regulament privind gestionarea azilului și a migrației și o modificare a propunerii din 2016 privind un regulament privind procedura de azil.
Raționalizarea procedurii de azil
Regulamentul privind procedura de azil (RPA) stabilește o procedură comună în întreaga UE pe care statele membre trebuie să o urmeze atunci când persoanele solicită protecție internațională. Acesta raționalizează modalitățile procedurale (de exemplu, durata procedurii) și stabilește standarde pentru drepturile solicitanților de azil (de exemplu, faptul de a beneficia de serviciile unui interpret sau de a avea dreptul la asistență juridică și reprezentare).
De asemenea, regulamentul urmărește să prevină abuzul de sistem prin stabilirea unor obligații clare pentru solicitanți de a coopera cu autoritățile pe tot parcursul procedurii.
Proceduri la frontieră
RPA introduce, de asemenea, proceduri obligatorii la frontieră, cu scopul de a evalua rapid la frontierele externe ale UE dacă cererile sunt nefondate sau inadmisibile. Persoanele care fac obiectul procedurii de azil la frontieră nu sunt autorizate să intre pe teritoriul statului membru.
Procedura la frontieră se aplică atunci când un solicitant de azil depune o cerere la un punct de trecere a frontierei externe, în urma reținerii în legătură cu trecerea ilegală a frontierei și în urma debarcării după o operațiune de căutare și salvare. Procedura este obligatorie pentru statele membre în cazul în care solicitantul reprezintă un pericol pentru securitatea națională sau pentru ordinea publică, dacă acesta a indus în eroare autoritățile cu informații false sau prin ascunderea de informații și dacă solicitantul are o cetățenie cu o rată de recunoaștere mai mică de 20%.
Durata totală a procedurii de azil și de returnare la frontieră nu ar trebui să fie mai mare de 6 luni.
Capacitate adecvată
Pentru a efectua procedurile la frontieră, statele membre trebuie să stabilească o capacitate adecvată, în ceea ce privește primirea și resursele umane, necesară pentru a examina în orice moment un număr identificat de cereri și pentru a pune în aplicare deciziile de returnare.
La nivelul UE, această capacitate adecvată este de 30 000 de persoane. Capacitatea adecvată a fiecărui stat membru va fi stabilită pe baza unei formule care ține seama de numărul de treceri neregulamentare ale frontierei și de refuzuri de intrare pe o perioadă de trei ani.
Modificarea normelor de la Dublin
Regulamentul privind azilul și gestionarea migrației (AMMR) ar trebui să înlocuiască, odată ce va fi convenit, actualul regulament Dublin. Regulamentul Dublin stabilește norme care determină care stat membru este responsabil pentru examinarea unei cereri de azil. AMMR va raționaliza aceste norme și va scurta termenele. De exemplu, actuala procedură complexă de preluare, care vizează transferul unui solicitant înapoi în statul membru responsabil pentru cererea sa, va fi înlocuită cu o simplă notificare de preluare.
Un nou mecanism de solidaritate
Pentru a echilibra sistemul actual, în care câteva state membre sunt responsabile pentru marea majoritate a cererilor de azil, se propune un nou mecanism de solidaritate care este simplu, previzibil și funcțional. Noile norme combină solidaritatea obligatorie cu flexibilitatea pentru statele membre în ceea ce privește alegerea contribuțiilor individuale. Aceste contribuții includ relocarea, contribuții financiare sau măsuri alternative de solidaritate, cum ar fi desfășurarea de personal sau măsuri axate pe consolidarea capacităților. Statele membre au libertate deplină în ceea ce privește tipul de solidaritate cu care contribuie. Niciun stat membru nu va fi obligat vreodată să efectueze relocări.
Va exista un număr minim anual de relocări din statele membre în care majoritatea persoanelor intră în UE către statele membre mai puțin expuse la astfel de sosiri. Acest număr este stabilit la 30 000, în timp ce numărul minim anual pentru contribuțiile financiare va fi fixat la 20 000 de euro pe relocare. Aceste cifre pot fi majorate în cazul în care este necesar, iar situațiile în care nu se prevede nicio nevoie de solidaritate într-un anumit an vor fi, de asemenea, luate în considerare.
Pentru a compensa un număr posibil insuficient de relocări promise, vor fi disponibile compensații de responsabilitate ca măsură de solidaritate de al doilea nivel, în favoarea statelor membre care beneficiază de solidaritate. Aceasta va însemna că statul membru contribuitor își va asuma responsabilitatea pentru examinarea unei cereri de azil de către persoane care, în condiții normale, ar face obiectul unui transfer către statul membru responsabil (statul membru beneficiar). Acest sistem va deveni obligatoriu în cazul în care angajamentele de relocare nu ajung la 60% din nevoile totale identificate de Consiliu pentru anul respectiv sau nu ating numărul stabilit în regulament (30 000).
Prevenirea abuzurilor și a mișcărilor secundare
AMMR conține, de asemenea, măsuri care vizează prevenirea abuzurilor din partea solicitantului de azil și evitarea mișcărilor secundare (atunci când un migrant părăsește țara în care a sosit prima dată pentru a căuta protecție sau reinstalare permanentă în altă parte). De exemplu, regulamentul stabilește obligații pentru solicitanții de azil de a depune cereri în statele membre de primă intrare sau de ședere legală. Acesta descurajează mișcările secundare prin limitarea posibilităților de încetare sau de transfer al responsabilității între statele membre și, astfel, reduce posibilitățile solicitantului de a alege statul membru în care își depune cererea.
În timp ce noul regulament ar trebui să mențină principalele norme privind stabilirea răspunderii, măsurile convenite includ modificarea limitelor de timp pentru durata acesteia:
– statul membru de primă intrare va fi responsabil de cererea de azil pentru o perioadă de doi ani
– în cazul în care o țară dorește să transfere o persoană către statul membru care este de fapt responsabil pentru migrant, iar această persoană se sustrage (de exemplu, atunci când migrantul se ascunde pentru a se sustrage unui transfer), responsabilitatea va fi transferată către statul membru care efectuează transferul după trei ani.
– în cazul în care un stat membru respinge un solicitant în cadrul procedurii la frontieră, responsabilitatea sa pentru persoana respectivă va înceta după 15 luni (în cazul unei cereri reînnoite)
Context și pașii următori
Ambele acte legislative asupra cărora Consiliul a ajuns la o abordare generală fac parte din pactul privind migrația și azilul, care constă într-un set de propuneri de reformare a normelor UE în materie de migrație și azil. Acest nou Pact privind migrația și azilul din 23 septembrie 2020 a fost însoțit de o serie de propuneri legislative. Printre acestea, un regulament de gestionare a azilului și migrației și o modificare la propunerea din 2016 de regulament privind procedura de azil. (A.S.)
