Dan Scarlat
Pe data de 18 mai 2022, Suedia și Finlanda, au înaintat simultan scrisorile oficiale de aderare la NATO, la mai puțin de 3 luni de la declanșarea invaziei din Ucraina, încheind astfel decenii de neutralitate și nealiniere politică. Deși se prevedea inițial ca cele două state nordice să fie acceptate rapid și fără ezitări de către NATO, acceptarea unanimă necesară aderării la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, a reliefat diferențele de opinie din cadrul NATO, Turcia, partener strategic precum și unul dintre cei mai puternic din punct de vedere militar, declarându-se împotrivă, cel puțin momentan[1]. Deși cele 2 state sunt parteneri oficiali ai alianței din 1990, decizia a fost luată doar ca urmare a invaziei rusești din Ucraina, alt partener NATO.
Turcia, prin vocea Președintelui Erdogan, a declarat că mai are nevoie de timp pentru a clarifica probleme legate de aderarea Finlandei și Suediei, oferind o listă cu nemulțumiri ambasadorilor NATO, care detaliază preocupările privind sprijinul celor două țări pentru grupurile kurde, pe care Turcia le consideră teroriste[2].
În contextul de față, gruparea ”teroristă” la care se referă Erdogan este PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) care luptă pentru independența teritorială a kurzilor din Turcia, mișcare care a avut mai multe conflicte armate cu forțele turce încă din 1980, operând în principal în sudul Turciei și nordul Irakului. Trebuie admis că PKK este considerată o grupare teroristă nu doar în Turcia, dar și în Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia, Suedia fiind una dintre primele state care să catalogheze PKK ca grupare teroristă chiar din 1984.
Cu toate acestea, Președintele turc, afirmă că Suedia a susținut membrii PKK asigurându-le chiar protecția, acuzații negate de Stockholm, care a afirmat că susține alte persoane de naționalitate kurdă care nu fac parte din PKK. Finlanda, pare că este prinsă la mijloc (având o populație kurdă mult mai restrânsă decât Suedia, dar abordând politici externe similare) în principal aderarea sa la NATO fiind respinsă de Turcia doar prin prisma asocierii cu Suedia.
Printre doleanțele Ankarei se regăsesc în principal refuzul Suediei și Finlandei de a extrăda aproximativ 45 (28 de cereri de extrădare către Suedia și 17 către Finlanda) de persoane care sunt considerate de către autoritățile turce ca fiind implicate în PKK sau în cadrul Mișcării Gulen[3] (considerată responsabilă de încercarea de lovitură de stat în 2016 care s-a soldat cu moartea a sute de oameni) și oprirea vânzărilor de armament către Turcia începând cu 2016[4], care a venit ca răspuns la acțiunile militare ale Ankarei împotriva grupurilor kurde din Siria.
În esență, la baza tensiunii dintre Turcia și Suedia se află modul în care fiecare stat definește ”terorismul”, nu doar diferențele dintre politicile liberale ale Suediei față de refugiații kurzi și dizidenții politici, Turcia clasificând practic toate grupurile kurde drept organizații asociate cu PKK, chiar dacă aici sunt incluse alte mișcări, cum ar fi Forțele Democratice Siriene (susținute de occident) sau grupări kurde irakiene.
Se poate observa cum multe dintre problemele Turciei sunt legate de minoritatea kurdă, aceasta fiind descrisă ca fiind cel mai mare grup etnic fără un teritoriu statal, însumând aproximativ 30 de milioane de oameni, majoritatea musulmani suni, cu propriile obiceiuri și tradiții. Aproximativ 20% din populația Turciei este kurdă, deținând poziții importante atât în domeniul politic cât și social, cu toate că mulți declară că sunt discriminați de către autoritățile turce. Răspândiți între Turcia, Siria, Irak și Iran, kurzii au fost persecutați, marginalizați și chiar victime ale genocidului (200,000 de persoane kurde au murit în Irak în 1980, pe vremea dictatorului Saddam Hussein). De-a lungul timpului, mai multe mișcări kurde au susținut autonomia, unele pașnic, altele prin violență (PKK).
În Siria, luptătorii kurzi, legați de PKK au jucat un rol major împotriva ISIS primind sprijin militar și finanțare din partea mai multor state europene printre care și Suedia, lucru ce a generat indignare la Ankara, aceasta răspunzând prin atacarea pozițiilor kurde din Siria. Mai multe guverne occidentale au catalogat luptătorii kurzi ca aliați, iar unele state europene au impus embargouri asupra Turciei ca răspuns la acțiunile acesteia împotriva milițiilor kurde, evidențiind astfel diferențele de percepție asupra situației chiar și în interiorul Uniunii Europene.
Negocierile directe ce au avut loc la Ankara, între delegațiile celor 3 state implicate în mod direct, nu au avut nici un rezultat pozitiv, oficialii turci dorind măsuri concrete care să adreseze prezența organizațiilor considerate teroriste.
În mod istoric, Turcia a fost în favoarea extinderii NATO, iar pe lângă diferențele de opinie dintre Turcia pe de o parte și Finlanda și Suedia pe cealaltă, este posibil ca răspunsul negativ să fie o încercare de a ridica embargourile militare la care este supusă Turcia sau chiar de a forța Statele Unite să includă Ankara iară în programul F-35[5] din care a fost exclusă în 2019 ca urmare a achiziționării sistemului rus de apărare aerian S-400 sau accelerarea aprobării cererii Ankarei de a achiziționa avioane de luptă F-16[6].
[1] Why Turkey doesn’t want Sweden, Finland to join NATO (cnbc.com)
[2] Turkey Blocks Start Of Talks On Finland And Sweden’s NATO Applications (forbes.com)
[3] Turkey coup: What is Gulen movement and what does it want? – BBC News
[4] Why does Turkey oppose Finland and Sweden’s NATO membership? | Russia-Ukraine war News | Al Jazeera
[5] Turkey Wants Compensation for Ouster from US-Led F-35 Jet Program | Military.com
[6] U.S. says Turkey’s approach to Sweden, Finland NATO bid not a bilateral topic | Reuters
