Dan Scarlat
Problema schimbărilor climatice, a încălzirii globale, este dezbătută de peste 50 de ani, dar abia în ultimii 10-15 ani, am înțeles cu toții importanța acestui domeniu. Aceasta a trecut de la stadiul de discuții sporadice și care aveau ca scop principal protejarea faunei și a anumitor specii de animale, la un subiect care deschide discuțiile din cadrul întâlnirilor internaționale sau chiar reprezintă singurul subiect în cadrul acestor întâlniri.
Efectul natural de seră al Pământului (Greenhouse effect) descoperit în 1824 de fizicianul francez Joseph Fourier[1] și care era considerat un efect pur și simplu natural al planetei, a căpătat noi valențe în 1896 când savantul suedez Svante Arrhenius a identificat dioxidul de carbon, rezultat în urma folosirii cărbunelui acesta fiind capabil să influențeze clima la nivel global, accentuând efectul de seră[2].
Primul pas major în abordarea acestei probleme a fost făcut în 1992 când a fost înființată Convenția cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (United Nations Framework Convention on Climate Change – UNFCCC) creata in 1992 sub egida Națiunilor Unite menită sa combată impactul negativ al acțiunilor umane asupra mediului înconjurător.
În mod asemănător Protocolul de la Kyoto din 1997[3] este in principal o continuare a Convenției Cadru a Națiunilor Unite Privind Schimbările Climatice (UNFCCC), prin obligarea statelor să recunoască existența gazelor cu efect de seră și că „motorul” principal al acestora este dioxidul de carbon (CO2) produs de societatea umană, urmat în 2015 de Acordul de la Paris[4], care avea rolul de a stabili un plan de acțiune pe termen lung care să permită limitarea încălzirii globale, folosind ca etalon, valorile din anii anteriori Revoluției Industriale. Condiția esențială ca acest Acord să intre în vigoare a fost să fie ratificat de cel puțin 55 de țări responsabile pentru cel puțin 55% din emisiile de GHG, astfel că abia pe 4 noiembrie 2016 a intrat în vigoare.
Ultimul pas făcut în acest domeniu a avut loc la Glasgow, Regatul Unit, între 31 octombrie și 13 noiembrie (COP26). Acest eveniment a fost al 26-lea sub egida Națiunilor Unite și a avut rolul de a intensifica acțiunea internațională în vederea soluționării crizei climatice.
Conform datelor acumulate, menținerea încălzirii globale sub 1,5°C reprezintă modalitatea cea mai eficientă de a diminua efectele schimbărilor climatice, schimbări care pot fi permanente. Anul 2021 poate fi cel mai destructiv în ce privește dezastrele naturale ce au la bază sau au fost ajutate de schimbările climatice. De la inundațiile din provincia Henan – China și taifunurile care au lovit țara asiatică și au forțat autoritățile să evacueze peste 1,5 milioane de oameni, la incendiile de vegetație ce au lovit Uniunea Europeana (între 351,000 și 468,000 hectare mistuite de flăcări) dar și Statele Unite ale Americii și Canada (provocate de cupola de căldură ce a acoperit vestul SUA și al Canadei, stabilind recorduri de temperaturi de la o zi la alta, flăcările izbucnite distrugând unele orașe mici în totalitate), uraganele care au străbătut Atlanticul, cauzând distrugeri pe coasta de est a Americii, inundațiile din Australia, ce au înlocuit incendiile din 2019-2020, până la inundațiile din Europa de Vest, ce au lovit Belgia, Germania, Luxemburg, Elveția, Franța, Olanda, toate sunt rezultatul schimbărilor climatice cauzate de intervenția oamenilor[5].
Concluziile COP26 sunt aproape pesimiste, deși tonul folosit este unul optimist. Astfel, se remarcă că deși au fost făcuți pași importanți în vederea limitării emisiilor de CO2, atingerea acelui prag de 1,5°C menționat mai devreme, necesită încă multe eforturi suplimentare, până în prezent, statele neatingând indicatorii necesari realizării scopului propus.
Situația este și mai complicată pentru Uniunea Europeană care și-a stabilit două țeluri importante, reducerea până în 2030 cu 55% a gazelor generatoare de efecte de seră, comparativ cu anul 1990, precum și ajungerea la neutralitatea ecologică (climate-neutral) până în 2050, adică în esență se dorește ca Uniunea Europeană să poată elimina emisiile de gaze cu efect de seră pe teritoriul statelor membre. Deși inițial Uniunea Europeană s-a angajat să reducă cu 40% emisiile de CO2 (comparativ cu anul 1990) până în 2030, în decembrie 2020 și-a reînnoit angajamentul, promițând să atingă pragul de 55%[6]. Este un plan cel puțin ambițios, ținând cont de situația în care economiile europene încă nu și-au revenit după Covid-19 și costurile trecerii de la combustibil fosil la combustibil ”verde” sunt enorme, atât din punct de vedere financiar, cât și tehnologic și social.
Din punct de vedere tehnologic, toate aceste obiective sunt realizabile, dar doar atingerea pragului de 1,5°C necesită o reducere cu 45% a emisiilor de CO2 în decurs de 8 ani. În cadrul COP26, mai multe state dezvoltate s-au angajat să ajute financiar statele în curs de dezvoltare și să asigure asistență pentru a atinge pragurile de reducere a CO2 necesare.
Nu doar Uniunea Europeană și-a stabilit țeluri ambițioase, astfel, cu ocazia COP26, India, unul dintre statele principale pentru emisiile de CO2, a declarat că dorește să devină ”climate-neutral” până în 2070, iar pană în 2030, 50% energia necesară economiei să vină din resurse regenerabile. În mod asemănător, Statele Unite s-au angajat să adopte un plan, o strategie care să ii permită atingerea neutralității climatice, dar fără să precizeze care este acesta.
Un element cheie al COP26 a fost finalizarea regulamentului Acordului de la Paris precum, stabilirea intervalelor de timp pentru contribuțiile la nivel național, stabilirea regulilor pentru piețele internaționale de carbon (Art. 6[7]) și elaborarea normelor privind transparența.
”Global Methane Pledge”, angajamentul semnat în cadrul COP26, de către 100 de state, reprezentând aproximativ 70% din economia globală încearcă să reducă emisiile globale de gaz metan cu cel puțin 30% față de valorile din 2020, până în 2030.
”Declaration on Forests and Land use” reprezintă un alt angajament luat de reprezentanții a 141 de state, prin care reafirmă eforturile în 6 domenii cheie pentru sistemul climatic:
- Conservarea pădurilor și a altor ecosisteme terestre și accelerarea refacerii acestora;
- Facilitarea politicilor comerciale și de dezvoltare la nivel internațional și intern, politici care promovează dezvoltarea durabilă precum și producția și consumul sustenabil, de mărfuri și bunuri care nu duc la degradarea solului și a terenurilor;
- Reducerea vulnerabilității, promovarea rezilienței și îmbunătățirea mijloacelor de trai în mediul rural, inclusiv prin dezvoltarea unei agriculturi sustenabile și durabile, recunoscând în același timp drepturile popoarelor indigene precum și a comunităților locale;
- Implementarea și dacă este necesar reproiectarea politicilor și programelor agricole pentru a stimula: agricultura durabilă, securitatea alimentară și pentru a aduce beneficii mediului înconjurător;
- Reafirmarea angajamentelor financiare internaționale precum și creșterea semnificativă a finanțării și investițiilor care să permită un sistem agricol sustenabil, conservarea și restaurarea pădurilor precum și acordarea de sprijin pentru popoarele indigene și comunitățile locale;
- Facilitarea alinierii fluxurilor financiare la obiectivele internaționale de a inversa pierderea și degradarea pădurilor, asigurând în același timp politici și sisteme solide care să accelereze tranziția către o economie care este rezistentă și promovează pădurile, utilizarea durabilă a terenurilor, biodiversitatea și obiectivele climatice[8].
Se poate observa clar dorința Uniunii Europene de a stabiliza în primă fază efectele negative ale schimbărilor climatice datorate emisiilor de gaze cu efect de seră precum și de a restaura echilibrul climatic, fără a ignora nevoile economice și fără a împiedica dezvoltarea acestora dar nu trebuie să uităm dificultățile care stau în calea acestor țeluri ambițioase, cel puțin în spațiul european. Pandemia COVID-19 încă nu s-a terminat, iar efectele pe care aceasta încă le are asupra economiilor naționale sunt dezastruoase. Pierderile economice sunt de ordinul sutelor de miliarde de euro. Este dificil pentru un stat dezvoltat să aplice programe drastice de protecție a mediului, iar pentru statele în curs de dezvoltare, acest lucru este aproape imposibil. În mod asemănător, situația internațională curentă (ex: reaprinderea curentelor naționaliste în zona balcanică, conflictul militar dintre Ucraina și Rusia, situația tensionată la granița dintre Polonia și Belarus, criza gazelor naturale) este în măsură să distragă atenția de la problemele ecologice, siguranța economică sau chiar teritorială, a statelor Uniunii Europene primând, cel puțin momentan, în fața problemelor ecologice.
[1] How Joseph Fourier discovered the greenhouse effect (irishtimes.com)
[2] Svante Arrhenius and the Greenhouse Effect on JSTOR
[3] What is the Kyoto Protocol? | UNFCCC
[4] Paris Agreement (europa.eu)
[5] Disasters – Center for Disaster Philanthropy
[6] Paris Agreement (europa.eu)
[7] ADOPTION OF THE PARIS AGREEMENT – Paris Agreement text English (unfccc.int)
[8] Glasgow Leaders’ Declaration on Forests and Land Use – UN Climate Change Conference (COP26) at the SEC – Glasgow 2021 (ukcop26.org)
