Continua deteriorarea a situației din estul Ucrainei – Calea diplomatică

Dan Scarlat

Situația din estul Ucrainei se deteriorează de la săptămână la săptămână, iar șansele rezolvării diplomatice a conflictului scad pe zi ce trece. În ciuda dialogului constant și a întâlnirii din 12 ianuarie între Secretarul General NATO, Jens Stoltenberg și oficiali ruși, catalogată ca fiind un ”schimb serios și direct”, nu a fost făcut nici un pas spre dezescaladarea situației.

Din potrivă, cerințele părții ruse au crescut. Dacă la începutul crizei se cerea ”doar” acordul scris de respingere a aderării Ucrainei la NATO, în prezent Kremlinul dorește și o retragere a forțelor și echipamentului NATO din România și Bulgaria[1], împreună cu neacceptarea de noi membrii din spațiul ex-sovietic, cum ar fi Ucraina și Georgia. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov a reiterat că Rusia este îngrijorată de orice extindere a NATO deoarece acesta ”nu este un instrument de dezvoltare, este un instrument de confruntare”[2]. Întâlnirea din 12 ianuarie a fost a doua rundă de discuții la nivel înalt după dialogul dintre oficiali ai Statelor Unite ale Americii și oficiali ruși, din 10 ianuarie la Geneva.

Astfel, conform părții ruse, există 4 puncte esențiale care reprezintă acea ”linie roșie” pe care Kremlinul o dorește respectată de către NATO dar și de către SUA:

1. Garanția scrisă că Ucraina nu va fi acceptată niciodată în NATO. Argumentația Președintelui Putin este că Ucraina este o parte integrantă din ceea ce numește ”Rusia istorică” și că ar face parte din ceea ce consideră ”sfera de influență” a Moscovei. Acest punct contravine clar valorilor și politicilor NATO de ”open-door”, lăsând la alegerea fiecărui stat dacă dorește să facă parte din NATO, respectând liberul arbitru de care beneficiază fiecare țară.
2. Retragerea trupelor și echipamentelor NATO din Europa de Est, in special din Romania și Bulgaria, dar pe cât posibil și din statele ce au devenit membre NATO după 1998 (Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord), apartenența acestor state la NATO având o valoare doar simbolică. Această cerință are la bază o presupusă promisiune făcută de NATO de a nu se extinde către est după unificarea Germaniei în 1990. Dar documentele existente arată clar că promisiunea la care se referă Putin prevedea doar desfășurarea de forțe străine și arme nucleare pe teritoriul fostei Republici Democratice Germane, nu făcea nici o referire la extinderea NATO către est, fapt afirmat clar și de către fostul Președinte al Rusiei, Mikhail Gorbachev care a confirmat că discuții despre extinderea NATO către est nu au avut loc nici în 1990 și nici în anii care au urmat[3], confirmând astfel afirmațiile NATO conform cărora, discuțiile și promisiunile la care se referă Putin nu au existat niciodată. În plus trebuie clarificat că sporirea efectivelor NATO pe flancul estic al alianței au avut loc doar după invadarea Ucrainei și anexarea Crimei de către Rusia, existând temerea că este posibilă o continuare a atacului nu doar asupra Ucrainei ci și asupra statelor membre NATO[4].
3. Interzicerea rachetelor cu rază medie de acțiune în Europa dar în special în Europa de Est. Această cerință a Moscovei face referire la Tratatul privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty – INF) semnat în 1987 între Președintele american Ronald Reagan și Președintele rus Mikhail Gorbaciev, tratat care interzicea desfășurarea de rachete cu rază de acțiune între 500 și 5500 kilometrii. Tratatul a fost anulat în 2019, când partea americană s-a retras oficial, acuzând Moscova de desfășurarea de rachete SSC-8. Această cerință a Moscovei poate fi îndeplinită, cu condiția ca Tratatul INF să reintre în vigoare, fiind respectat atât de NATO cât și de Rusia.
4. Acordarea autonomiei pentru estul Ucrainei, adică regiunea Donbas unde în prezent continuă, chiar dacă la un nivel redus, conflictul dintre armata ucraineană și forțele separatiste susținute de Moscova. Se face referire la Acordurile Minsk I și Minsk II. După eșecul acordului Minsk I, fiind încălcat de ambele părți, Minsk II a fost creat pentru a încerca încheierea conflictului din regiunea Donbas, reprezentanți ai Ucrainei, Rusiei, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) precum și ai Franței și Germaniei au căzut de acord asupra acestui nou acord care conține 13 puncte. Punctul 10 al acordului Minsk II este în special problematic, deoarece se cere retragerea tuturor forțelor armate străine din zonele Donetsk și Luhasnk, iar Rusia continuă să infirme prezență forțelor rusești în aceste zone, in ciuda dovezilor prezentate[5]. Un alt obstacol este dat de punctul 11 al protocolului care prevede o reformă constituțională în Ucraina, în vederea descentralizării, Donetsk și Luhasnk fiind menționate în mod specific precum și organizarea de alegeri noi în aceste două regiuni, lucru ce ar duce clar ori la separarea acestor două regiuni de Ucraina prin declararea independenței ori la trecerea lor sub controlul indirect al Moscovei, Kremlinul obținând astfel o metodă nouă de a influența politicile interne și externe ale Ucrainei.

Pe de cealaltă parte, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană amenință cu sancțiuni economice drastice, de la închiderea gazoductului Nord Stream 2 (gazoduct ce leagă direct Rusia de Germania și care a fost contestat nu doar de Statele Unite ci și de state membre UE), până la exluderea din sistemul bancar Swift, care leagă peste 11,000 de entități economice din peste 200 de state, la nivel global.

Există disensiuni între SUA și UE, dar și între statele Uniunii Europene, referitor la felul în care se va răspunde Rusiei în cazul în care aceasta se decide să lanseze acțiuni militare reduse împotriva Ucrainei[6]. În vreme ce unele state sunt dispuse să impună sancțiuni economice dure de la început, altele cum ar fi Germania sunt mai reticente, latura financiară fiind importantă, schimburile comerciale având valori mult mai mari.

Aceasta este cea mai mare problemă cu care se confruntă UE și de care poate profita Moscova. Lipsa coeziunii în interiorul Uniunii Europene nu face decât să slăbească poziția și credibilitatea europeană. Pe de altă parte, un atac general al Rusiei împotriva Ucrainei ar uni Uniunea Europeană în fața unui inamic comun, fapt ce ar duce la un răspuns mai eficient UE, fiind dispusă să folosească orice instrument economic pe care îl are la dispoziție.

Un alt aspect ce a creat disensiuni între SUA și UE a fost că negocierile, chiar dacă nereușite, au avut loc doar între NATO și Rusia sau Statele Unite și Rusia, Uniunea Europeană fiind parțial ignorată, rolul de actor global pe care dorește să-l obțină UE fiind încă inexistent.

Dar trebuie văzută și partea pozitivă a acestei probleme. În acest moment negocierile între NATO și Rusia sunt într-un punct mort, nici una dintre părți neavând unde să cedeze fără să piardă din ”prestanță”, pe când Uniunea Europeană, în principal datorită neînțelegerilor dintre statele membre, nici nu a intrat serios la negocieri, putând fi elementul cheie care poate influența balanța de putere. În mod adițional, așa cum a precizat  Dmitry Peskov, NATO este un instrument de confruntare nu de dezvoltare, dar Uniunea Europeană care a fost parțial ignorată până în prezent reprezintă exact acel element de dezvoltare, fiind un actor economic, iar pe total, puterea financiară care se află la dispoziția UE o face o forță care trebuie luată în considerare în acest conflict.

[1] Get Out of Romania and Bulgaria, Russia Tells NATO Amid Ukraine Tensions – The Moscow Times

[2] NATO Rejects Russian Security Demands, But Says It’s Open To More Diplomacy (rferl.org)

[3] Mikhail Gorbachev: I am against all walls – Russia Beyond (rbth.com)

[4] Department Press Briefing – January 11, 2022 – United States Department of State

[5] Russian court says country′s soldiers stationed in Ukraine | News | DW | 16.12.2021

[6] ‘Europe is sidelined’: Russia meets US in Geneva and Nato in Brussels | European Union | The Guardian