Dan Scarlat
Pentru a putea explica situația actuală din Bosnia – Herțegovina, trebuie explicată pe scurt istoria sângeroasă a fostei Republici Federale Socialiste Iugoslavia și motivele care au dus la dizolvarea acesteia în urma unui conflict interetnic care a durat din 1991 (Războiul de independență al Croației început în 1991) până în 2001 (conflictul din Macedonia dintre Armata Națională Albaneză pentru Liberare și forțele Republicii Macedonia).
RFS Iugoslavia a fost fondată oficial în 1945, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind compusă din 6 state: Slovenia, Croația, Bosnia – Herțegovina, Serbia, Muntenegru și Macedonia, precum și 2 regiuni autonome: Kosovo și Voivodina. Singurul aspect pe care toate aceste state și regiuni îl aveau în comun este că populația este de origine slavă, în rest diferențele etnice și culturale fiind regăsite pe toată suprafața fostei republici socialiste.
Sub conducerea lui Josip Tito (1944-1980) situația economică dar mai ales cea socială, etnică a fost una stabilă, acesta fiind adeptul politicii de ”Frăție și unitate” pe teritoriul RFS Iugoslavia, acest slogan având rădăcini ce se regăsesc pe perioada rezistenței antifasciste din timpul Războiului Mondial, devenind mai apoi politica oficială ce caracteriza relațiile interetnice. Conform acestei politici, sârbii, macedonenii, croații, slovenii, bosniacii, muntenegrenii precum și minoritățile naționale cum ar fi albanezii, ungurii, românii, bulgarii beneficiază de aceleași drepturi, fiind egali în fața legii[1].
După decesul acestuia în 4 mai 1980, președinția a fost descentralizată, devenind colectivă, fiind formată din reprezentanți ai fiecărui stat. Primele semne ale tensiunilor etnice ce aveau să urmeze, au apărut în 1981, în Kosovo, când, ceea ce a început ca un protest al studenților din cadrul Universității din Pristina, pentru îmbunătățirea condițiilor de cazare în cămine și asigurarea unei mâncări mai bune în cantina școlii, a escaladat, ajungând să reprezinte un protest al etnicilor albanezi împotriva majorității sârbe, datorită reprimării violente, protestatarii cerând transformarea provinciei Kosovo într-o republică cu drepturi egale din cadrul RSF Iugoslavia[2].
Situația a continuat să fie din ce în ce mai tensionată între Croația și Slovenia, pe de o parte care doreau o reformă politică care să asigure mai multă autonomie statelor membre, sau o creștere a puterii centrale așa cum dorea având la bază ”Frăție și Unitate”, cum dorea Slobodan Miloșevici, Președintele Serbiei.
Pe 25 iunie 1991, Slovenia și Croația își declară independența, urmate în decembrie de Macedonia și în februarie-martie 1992 de Bosnia – Herțegovina, din fosta Republică Federală Socialistă Iugoslavia rămânând doar Serbia și Muntenegru, sub denumirea de Uniunea de Stat Serbia și Muntenegru (care a rezistat până în 2006 când Muntenegru, în urma unui referendum și-a declarat independența[3]).
Deși pare simplu la prima vedere, trebuie să ținem cont că toate aceste granițe nu au avut la bază criterii etnice, fiecare stat având o serie de minorități importante. Astfel, în cadrul Bosniei – Herțegovinei, se regăsesc 3 etnii diferite, bosniacii (50%)- preponderent musulmani, sârbii (31%)- ortodocși și croații (15%)-catolici, toate trei fiind sub influența curentelor naționaliste.
Odată cu declararea independenței de către Bosnia – Herțegovina, Republica Srpska, din cadrul acesteia, și-a declarat dorința de a adera la Serbia și de a se rupe de Bosnia – Herțegovina, apărând astfel un conflict în cadrul altui conflict. Sârbii bosniaci (Republica Srpska) sunt susținuți de Slobodan Miloșevici și guvernul de la Belgrad. Armata republicii Srpska asediază Sarajevo, capitala statului Bosnia-Herțegovina, timp de 1425 de zile, cel mai lung asediu din istoria modernă, 11,541 de oameni pierzându-și viața în acest asediu.
Deși Națiunile Unite creează 6 ”zone libere” (Bihac, Tuzla, Srebrenica, Sarajevo, Zepa, Gorazde), toate acestea sunt atacate de sârbii bosniaci, iar Srebrenica și Zepa sunt cucerite de forțe conduse de Radko Mladic. Srebrenica devine centrul unui masacru etnic, peste 8,000 de bărbați și băieți fiind uciși și îngropați în gropi comune[4].
Deși numărul exact nu este cunoscut, se estimează că au existat peste 350,000 de victime, dintre care 97,000 de decese (66% – bosniaci, 26% sârbi, 8% croați) în cei 3 ani cât a durat conflictul.
Masacrul de la Srebrenica, zonă ”sigură” conform UN, a reprezentat punctul de cotitură pentru NATO. Neimplicarea forțelor UN, care au asistat la măcel fără să se implice, eșecul diplomației americane și a NATO în fața armatei Srpska riscau să ducă în derizoriu atât politica americană cât și puterea de influență a NATO și UN.
La sfârșitul lunii august 1995, NATO intervine și începe bombardamentul asupra punctelor militare deținute de sârbii bosniaci, bombardament care continuă până în luna septembrie, forțând armata sârbă să înceapă negocierile pentru pace. Negocierile au avut loc la baza aeriană Wright-Patterson din Dayton, Ohio (Statele Unite ale Americii) și au ținut de pe 1 noiembrie până pe 21 noiembrie 1995. Astfel a fost trasat Acordul Cadru General pentru Pace în Bosnia – Herțegovina. Acesta păstra Bosnia ca stat independent format din două entități separate, Federația Bosnia -Herțegovina și Republica Srpska, cu capitala la Sarajevo.
Acordul de la Dayton, introduc în politica statului balcanic consociaționalismul, ce reprezintă o formă democratică de împărțire a puterii. Rolul acestuia este de a prezerva stabilitatea actului de guvernare și a democrației, într-un stat puternic divizat din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios, acest aspect fiind întâlnit în anexele aferente Acordului.
Astfel, in Anexa 4, se stipulează că Președinția va fi asigurată de 3 membrii, unul bosniac, unul croat, aleși din cadrul Federației și unul sârb, ales din partea Republicii. În mod asemănător, Curtea Constituțională are 9 membrii, 4 desemnați de Federație, 2 de către Republica, iar ultimii 3 de către Președintele Curții Europene pentru Drepturile Omului[5].
În mod asemănător, Anexa 9, stipulează înființarea Comisiei pentru Corporații Publice, cu rolul de a utiliza facilitățile și instalațiile publice în beneficiul ambelor entități (Federația Bosnia – Herțegovina și Republica Srpska), Comisie formată din 5 membrii, 2 din partea Federației, unul din partea Republicii Srpska, iar ultimii 2 din partea Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare[6].
Cu această ocazie a fost înființată și funcția de Înalt Reprezentant pentru Bosnia – Herțegovina și Biroul Înaltului Reprezentant (Office for the High Representative – OHR), cu rolul de a supraveghe implementarea Acordului[7]. Printre puterile Înaltului Reprezentant se regăsește adoptarea de decizii obligatorii atunci când partidele locale nu doresc sau nu pot să acționeze sau retragerea funcționarilor publici care încalcă angajamentele legale sau care nu respectă Acordul de la Dayton.
Un rol aparte în organizarea teritorială a Bosniei – Herțegovinei îi revine Districtului Brcko. Acesta este o unitate administrativă autonomă, aflată sub coordonarea directă a statului, neaparținând nici Federației și nici Republicii, dar datorită poziționării geografice are un rol crucial: împarte în două Republica Srpska.
Milorad Dodik, liderul Republicii Sprska, a intensificat afirmațiile despre retragerea sârbilor din toate instituțiile comune, atât militare cât și civile, amenințând astfel cu secesiunea. Dodik de asemenea s-a opus numirii lui Christian Schmidt ca Înalt Reprezentant, afirmând că nu se opune nici Constituției și nici Acordului de la Dayton, ci chiar dorește respectarea acestora, dar Înaltul Reprezentant trebuie să fie numit de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, iar în cadrul acestora, Rusia nu și-a dat acordul pentru numirea lui Schmidt. Cu toate acestea Înaltul Reprezentat pentru Bosnia nu trebuie aprobat de Națiunile Unite, el fiind ales de către Consiliul pentru Implementarea Păcii (Peace Implementation Council), organizație formată din 55 de state[8].
Milorad Dodik nu este singurul care înaintează idei naționaliste, Aleksandar Vulin, Ministrul Afacerilor Interne din Serbia, a declarat că este timpul pentru ”crearea lumii sârbești, unde sârbii să trăiască și să fie uniți”[9], declarație considerată alarmantă, ținând cont că ultima tentativă naționalistă în regiune a avut ca rezultat un lung și violent conflict etnic.
Ca răspuns la aceste afirmații ce țintesc spre o nouă secesiune, Sefik Dzaferovic și Zeljko Komsic (ceilalți doi membrii ai Președinției Bosniei) au afirmat într-o declarație comună, că orice tentativă de secesiune va fi combătută de către forțele armate, chiar dacă comunitatea internațională ezită sau nu dorește să se implice[10].
Acordul de la Dayton, deși a pus capăt războiului din Bosnia – Herțegovina este presărat cu lacune, care în prezent pun iară în pericol stabilitatea statului balcanic. Maniera categorică în care a tratat negocierea păcii fiind în prezent chiar principalul pericol la adresa ei. Acest Acord nu a fost menit să continue pentru o perioadă atât de lungă, având rolul doar de a stabiliza situația, de a potoli criza existentă în acel moment. Efectele secundare se simt în prezent, deoarece mișcările sociale, politice, inerente oricărui stat, mișcări ce contribuie la dezvoltarea societății, au fost practic blocate prin implementarea pe termen lung a Acordului.
Situația actuală este cea mai gravă de la încheierea conflictului în 1995. Există mai mulți factori care contribuie la escaladarea tendințelor naționaliste. Efectele pandemiei Covid-19 au lovit în plin economia statelor balcanice, iar răspunsul greoi al Uniunii Europene nu a făcut decât să accentueze sentimentele anti-UE și separatiste, iar mutările diplomatice ale Moscovei nu fac decât să contribuie la amplificarea acestora. Cu cât este mai întârziată aderarea membrilor noi la Uniunea Europeană sau NATO cu atât are mai mult de câștigat Moscova.
Cu toate acestea, situația nu poate fi comparată cu cea existentă la nivelul anilor ’90, Croația și Slovenia sunt membre UE și NATO, iar Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia sunt state candidate la Uniunea Europeană, șansele ca acestea să-și pericliteze aderarea prin participarea sau doar susținerea tendințelor naționaliste fiind infime.
Atât Uniunea Europeană cât și NATO trebuie să-și revizuiască politicile față de statele din Balcanii de Vest, deoarece conservarea status-quo-ului actual nu pot decât să submineze eforturile făcute de-a lungul timpului, lăsând timp și spațiu de creștere a vechilor tendințe naționaliste.
[1] Background: Tito’s Yugoslavia | CES at UNC
[2] Kosovo Exhibition Commemorates Historic 1981 Student Protests | Balkan Insight
[3] Deeply Divided Montenegro Marks 15 Years of Independence | Balkan Insight
[4] FROM THE FIELD: A genocide timeline; Srebrenica massacre remembered | | UN News
[5] Annex 4: Constitution (state.gov)
[6] Annex 9: Bosnia and Herzegovina Public Corporations (state.gov)
[7] Annex 10: Civilian Implementation (state.gov)
[8] Peace Implementation Council | Office of the High Representative (ohr.int)
[9] Call of Minister Vulin for the creation of the “Serbian World” provokes condemnations – European Western Balkans
[10] Dodik: Republika Srpska would ask ‘friends’ to help in case of NATO intervention – N1 (n1info.com)
