Dan Scarlat
Pe 7 octombrie 2001 a început Operațiunea Enduring Freedom (Operation enduring Freedom 2001-2014), fiind urmată de Operațiunea (Operation Freedom’s Sentinel 2015-2021). Deși a început ca un război tradițional, s-a transformat rapid într-un război de gherilă intre Statele Unite si talibani. Acest război a pornit de la refuzul talibanilor de a-l preda pe Osama bin Laden, organizatorul atacurilor teroriste de la 09 septembrie 2001, atacuri care au distrus Turnurile Gemene din New York cauzând 2,606 de decese. Armata americană, împreuna cu cea britanică a început cu o serie de bombardamente împotriva forțelor al-Qaeda și talibane, primul val de forte terestre fiind desfășurat la 12 zile de la începerea bombardamentelor.
Regimul taliban se destramă rapid, iar la 5 decembrie 2001, după ce Kabul este cucerit in noiembrie, Națiunile Unite invită la discuții principalele facțiuni afgane (nu talibane) cu scopul de a crea un guvern interimar. Acordul de la Bonn (Germania) este dublat de Rezoluția 1386 a Consiliului De Securitate a Națiunilor Unite, ce reglementează astfel crearea Forței internaționale de Asistență pentru Securitate (International Security Assistance Force – ISAF)[1]. Luna decembrie 2001, marchează oficial sfârșitul regimului taliban odată cu pierderea acestuia și a regiunii Kandahar în favoarea coaliției forțelor armate conduse de către SUA.
Începând cu 2002, Statele Unite încep să se concentreze pe Iraq, condus la aceea vreme de Saddam Hussein, importante resurse militare și resurse asociate colectării de informații (intelligence) fiind deviate înspre Iraq.
Abia în aprilie 2002 Președintele George W. Bush, aduce în discuție reconstrucția Afganistanului, Congresul American, aprobând 38 miliarde de dolari pentru reconstrucția statutului afgan, pe o perioada de 8 ani (2002-2009), o sumă infimă pentru un proiect de asemenea anvergură. Sunt implicate atât structurile armatei americane, cât și cele ale Națiunilor Unite, împreună cu o serie de organizații non-guvernamentale (ONG-uri), toate având rolul de a crește sfera de influență a noului guvern de tranziție de la Kabul. Se formează PRT-uri (Provincial Reconstruction Teams[2]) care acționează regional, în funcție de necesitățile si prioritățile fiecărei provincii. În scurt timp, aceste PRT-uri încep să-și dovedească limitările, ajungând in principiu să fie considerate doar elemente capabile să elaboreze strategii ad-hoc, necoordonate între ele, limitând eficiența coaliției pentru reconstruirea Afganistanul. Trebuie precizat totuși că multe regiuni afgane, majoritatea in principiu, au o construcție și o conducere tribală, necentralizată, deseori orice plan elaborat la nivel central de la Kabul, de către Guvernul provizoriu, nefiind viabile pe plan local.
Se poate vedea din acest moment incompatibilitatea dintre structurile politice occidentale, felul în care sunt organizate statele dezvoltate sau cu un sistem politic stabil și sistemul fracturat, uneori puternic religios din Afganistan. Până la sfârșitul celui mai lung război din istoria Americii, decidenții politici nu au putut găsi o cale de mijloc, încercând să aplice mijloace și tactici (politice și diplomatice) incompatibile.
În mai 2003, Secretarul de Stat, Donald Rumsfeld a declarat sfârșitul ”marilor operațiuni militare[3]” în Afganistan. Aici trebuie să clarificăm un aspect important. Sfârșitul acestor operațiuni militare de anvergură nu înseamnă sfârșitul războiului. Conflictele armate continuau să existe aproape în toate regiunile Afganistanului, de aici începând adevăratul război de gherilă care nu s-a oprit până in 2021, un război de uzură, concept cu care un număr mare de luptătorii talibani erau familiari încă din vremea Războiului dintre URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) și Afganistan[4], război încheiat de asemenea cu victoria forțelor afgane (printre susținători mujahedinilor fiind viitoare grupare teroristă, al_Qaeda împreună cu Osama bin Laden, aceștia fiind puternic sprijiniți in principal de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Israel, Pakistan).
În 2004, un număr de 502 delegați afgani au căzut de acord asupra unei Constituții, a cărei rol era de a crea un sistem electoral adevărat si de a unifica țara, acest lucru fiind văzut ca un element crucial în crearea unei fundații care să aibă la bază valori democratice, lucru lăudat de către toate statele occidentale, iar în octombrie 2004, Hamid Karzai, devine noul Președinte, ales democratic, al Afganistanului (cu toate că au existat acuzații de fraudă). Chiar și în aceste condiții, alegerile sunt văzute ca o victorie, ultimele alegeri având loc în 1969.
În mai 2005, Președintele afgan, Hamid Karzai este primit la Casa Albă, unde împreună cu Președintele George W Bush, emit o declarație comună conform căreia Statele Unite si Afganistan devin parteneri strategici împotriva războiului împotriva terorismului intern și internațional[5].
Anul 2006, marchează o întoarcere la violență, numărul atacurilor sinucigașe crescând cu 400% și cel al atentatelor cu bombe detonate de la distanță ajungând la peste 1,600. Conform experților intonaționali, acestea se datorează în principal eșecului guvernului afgan de a-și controla teritoriul, lipsa forțelor de securitate afgane împreună cu extrem de slaba pregătire a celor existente, cuplate cu lipsa forțelor internaționale care să ghideze și să ii ajute. Și aceasta problemă va persista până la sfârșitul războiului, forțele afgane fiind, cu mici excepții, total nepregătite pentru controlul teritoriului și asigurarea liniștii și ordinii atât de necesare într-un stat proaspăt ieșit dintr-un război.
Administrația Obama subliniază din nou implicarea SUA în Afganistan si anunță că plănuiește să trimită mai multe trupe pentru a putea stabiliza țara. Cu toate acestea, cei peste 35 de mii de soldați americani, împărțiti între comandamentele SUA și NATO, sunt insuficienți, aceștia trebuind să oprească ofensivele talibane pe de o parte și pe de alta să oprească afluxul de noi luptători talibani care vin din Pakistan, stat care deși a afirmat că este de partea NATO și SUA, s-a dovedit mai târziu ca ajuta în secret talibanii[6],[7],[8].
În 2009, oficiali ai armatei SUA, cer statelor membre NATO să ajute îm reconstrucția societății civile afgane prin direcționarea de resurse umane și financiare către PRT-uri (Provincial Reconstruction Teams), summit-ul NATO din aprilie 2009 încheindu-se cu promisiunea statelor membre NATO de a trimite încă 5,000 de trupe care să asigure pacea în diverse regiuni și să pregătească forțele afgane existente, care deși erau echipate corespunzător de către SUA și NATO, nu aveau aproape deloc pregătire sau cunoștințele minime necesare stabilizării și asigurării unei regiuni.
Se estimează că aproximativ jumătate membrii forțelor de securitate afgane nu știau să citească sau să scrie în ciuda ajutorului financiar de 200 milioane de dolari din partea Statelor Unite, ajutor al cărui singur scop era de a ajuta armata și forțele de poliție afgane să învețe să scrie și să citească. Mii de soldați aflați în prima linie nu puteau să citească, să scrie rapoarte să completeze comenzi pentru provizii sau să trimită rapoarte. Aparent una dintre probleme se datorează chiar instructorilor care trebuiau să îi învețe, aceștia fiind angajați pe bază de contract, nepăsându-le dacă la sfârșitul cursului obiectivele erau atinse. [9],[10]. În plus, o bună parte dintre recruții care învățau să citească și să scrie, se retrăgeau din armată sau poliție, deoarece puteau să-și găsească mai ușor un loc de muncă mai bine plătit.
În cadrul summit-ului NATO din Lisabona (2010), statele membre s-au angajat să cedeze responsabilitatea securității Afganistanului către forțele afgane până la sfârșitul anului 2014, cu toate că au existat voci atât din cadrul statelor NATO cât și din cadrul Parlamentului afgan, care se îndoiau de capacitatea propriilor forțe de a face față talibanilor.
Un punct de cotitură a fost omorârea lui Osama in Laden, în mai 2011. Din acel moment au existat din ce în ce mai multe voci care cereau retragerea americană si a NATO din Afganistan, deoarece își atinseseră scopul inițial declarat. Astfel, Președintele Obama împreună cu Congresul American a declarat că va începe perioada de retragere a trupelor din Afganistan, în ciuda analiștilor militari care afirmau că este nevoie de o continuare a prezentei militare, situația fiind una volatilă în continuare.
În 2013, forțele afgane de securitate preiau de-facto responsabilitatea asigurării tuturor celor 95 de districte, forțele NATO având în continuare doar rolul de a antrena și pregăti trupele afgane.
O greșeală majoră poate fi considerată inițiativa americană de a dialoga și de a ajunge la un compromis cu talibanii, în cadrul discuțiilor de la Doha, punând pe picior de egalitate guvernul afgan cu reprezentanții talibanilor.
În 2017, sub Administrația Trump, situația escaladează din nou, făcându-și apariția noul, auto-proclamat Stat Islamic. Administrația americană deleagă autoritatea de luare a deciziilor către comandanții militari și afirmă că este posibil să sporească prezența militară în Afganistan cu peste 9,000 de trupe, în loc să continue procesul de retragere. În tot acest timp, prezența talibană este în creștere, controlând sau fiind pe punctul de a prelua controlul a aproape o treime din Afganistan.
Statele Unite si talibanii, în februarie 2020 semnează un acord în care talibanii garantează că Afganistanul nu va fi folosit ca bază pentru operațiuni teroriste, dar Președintele afgan, nu acceptă discuțiile cu reprezentanții talibani, decât dacă aceștia respectă în primul rând condițiile guvernului afgan.
Se poate vedea clar prăpastia creată între Statele Unite ale Americii și guvernul afgan, în acest moment părând că SUA dorește doar retragerea din Afganistan, cu asigurarea că oricine va prelua controlul nu va susține sau tolera acte de terorism îndreptate către America.
Pe 15 august 2021, talibanii cuceresc si capitala, Kabul, ocupând si palatul prezidențial, abandonat de Președintele Ashraf Ghani, care a fugit în Emiratele Arabe Unite, pentru ”a evita vărsări de sânge”[11], deși forțele talibane au întâlnit foarte puțină rezistență din partea forțelor afgane, iar în Kabul a fost doar un marș triumfal.
Toată lumea se declara uimită de viteza cu care talibanii cucereau provincie după provincie, atât Administrația Biden, cât și Pentagonul se întreceau în declarații care deveneau din ce în ce mai pesimiste. Nu cred că trebuie să fim uimiți chiar dacă ar fi durat 2 zile sau 2 ani. După 20 de ani de conflict si 4 Administrații (Barack Obama: 2008-2012, 2012-2016, Donald Trump:2017-2021, Joe Biden:2021-prezent), dacă tot ce poți să faci este să anunți cât estimezi că mai durează pană se prăbușește guvernul afgan și puterea va fi preluată iară de talibanii pe care i-ai înfrânt în urmă cu 20 de ani, e clar că ai reușit să transformi o victorie obținută cu sprijin militar, într-un eșec obținut cu sprijin politic.
Pe 30 august 2021[12], un avion militar de transport C-17 Globemaster a transportat ultimii soldați americani din Afganistan, marcând astfel sfârșitul celui mai lung război în istoria Statelor Unite, dar în același timp poate chiar cel mai rușinos sfârșit, după 20 de ani de conflict, care a costat viața a peste 173,000 de oameni de ambele părți (dintre care 47,245 civili) și peste 2 trilioane de dolari[13], tot ce clasa politică americană dar și cea europeană (NATO) a reușit, este să lase la mâna talibanilor echipamente militare de ultimă generație (de la arme de asalt, la transportoare blindate, până la elicoptere și drone de luptă) în valoare de alte sute de milioane de dolari în schimbul unei promisiuni vagi, conform căreia talibanii nu vor mai permite desfășurarea de activități teroriste de pe teritoriul lor.
[1] https://digitallibrary.un.org/record/454998
[2] https://gsdrc.org/document-library/provincial-reconstruction-teams-in-afghanistan-an-interagency-assessment/
[3] https://gsdrc.org/document-library/provincial-reconstruction-teams-in-afghanistan-an-interagency-assessment/
[4] https://www.theatlantic.com/photo/2014/08/the-soviet-war-in-afghanistan-1979-1989/100786/
[5] https://www.nytimes.com/2005/07/26/politics/us-officials-retool-slogan-for-terror-war.html
[6] https://www.brookings.edu/blog/order-from-chaos/2021/08/24/pakistans-problematic-victory-in-afghanistan/
[7] https://www.cfr.org/article/pakistans-support-taliban-what-know
[8] https://www.bbc.com/news/world-asia-58443839
[9] https://www.bbc.com/news/world-asia-26358814
[10] https://www.theguardian.com/world/2014/jan/28/illiteracy-afghan-troops-us-education
[11] https://www.cnbc.com/2021/09/09/ashraf-ghani-afghanistan-ex-president-issues-explanation-after-fleeing.html
[12] https://edition.cnn.com/2021/08/30/politics/us-military-withdraws-afghanistan/index.html
[13] https://apnews.com/article/middle-east-business-afghanistan-43d8f53b35e80ec18c130cd683e1a38f