Manoela Popescu
Pandemia de COVID-19 și măsurile de izolare au multiple consecințe asupra funcționării societății omenești. Criza actuală de sănătate care a generat o criză multidimensională este provocatoare de anxietate și stresantă pentru cea mai mare parte a populației globului, care este forțată să se folosească de resursele ei psihologice, sociale și financiare pentru a traversa această perioadă nefastă pentru omenire și care pare să nu se mai sfârșească.
Politicile publice de austeritate desfășurate în ultimele decenii în domeniul sănătății și securității sociale, precum și măsurile de restricționare a mișcării și de distanțare fizică luate ca răspuns la pandemia de COVID-19, au generat o serie de daune colaterale, reducând drastic capacitatea sectorului medical de gestionare a crizei și consolidarea inegalităților sociale preexistente în societate. Populațiile vulnerabile care sunt mai vulnerabile decât alte grupuri sociale, în mod obișnuit, sunt afectate în special de criza socio-economică și de măsurile de izolare. Categoric, pandemia de COVID-19 exacerbează inegalitățile sociale în sănătate și relevă roțile dințate sistemice implicate în reproducerea acestora. Ca atare, un individ cu cât rămâne mai mult într-o poziție socio-economică nefavorabilă cu atât este mai probabil să aibă o stare de sănătate precară. Factori biologici, psihosociali și de mediu sunt implicați în această corelație și determină sănătatea fizică și mentală a indivizilor.
In anul care a trecut, mai mult de jumătate din populația lumii a fost izolată în vederea limitării răspândirii pandemiei de COVID-19, iar relația individ – locuință a devenit de o importanță majoră în lupta împotriva virusului. In acest context, locuința a fost și încă este subiect de analiză pentru cercetători și analiști, care subliniază tensiunile apărute legate de „dreptul la locuință”, accentul punându-se pe spațialitatea locuinței, pe modurile de aranjare și de acces facil, inclusiv la ceea ce permite locuința la exterior. Astfel, locuința, sub impactul pandemiei de COVID-19, a căpătat semnificații aparte, fiind privită dintr-o perspectivă mai largă, devenind o condiție spre accesul individului la drepturile sale fundamentale. Astfel că, din perspectiva locuinței, indivizii au fost expuși diferențiat la disfuncționalitățile pe care criza le-a evidențiat sau le-a produs (www.lesechos.fr).
Un studiu publicat în iulie 2020 stabilește o corelație între sărăcia din orașe și mortalitatea din cauza COVID-19 (www.lemonde.fr). Cert este că, de la primele momente când guvernele au decis aplicarea măsurilor de izolare la domiciliu, dificultățile populațiilor precare legate de accesul la locuințe au fost comentate pe larg. Întrebarea evidentă era cum să rămână acasă cei care sunt lipsiți de locuință? Astfel, criza părea să acționeze ca un amplificator al problemelor preexistente de lipsă de adăpost și locuințe sărace, agravând problemele asociate cu supraaglomerarea, înrăutățind situațiile de izolare și evidențiind deficiențele locuințelor. A fost evident pentru tot mapamondul că populațiile precare nu au întotdeauna acces la locuințe stabile, iar situația persoanelor fără adăpost, a migranţilor și a celor care trăiesc în adăposturi a fost cu atât mai dificilă. De asemenea, luând în calcul perimetrul locuințelor și accesul la serviciile sociale, precum și la cele necesare supraviețuirii, autoritățile au fost nevoite să rezolve și probleme legate de situația delicată a unor mahalale. Soluțiile operaționale pe termen scurt găsite pentru toate aceste situații nu rezolvă însă problema pe termen lung a accesului la locuințe adecvate a tuturor indivizilor. De aceea, într-un raport al OCDE se insista asupra necesității ca autoritățile să ofere răspunsuri pe termen lung la astfel de probleme (www.ocde.org). Însă problemele legate de locuință au fost extrapolate și în ceea ce privește fenomenul supraaglomerării, neadecvării și chiar legate de caracteristicile locuințelor. In contextul în care toate activitățile sociale, inclusiv munca și școlarizarea copiilor, sunt forțate să se desfășoare acasă, caracteristicile locuinței și structura gospodăriei/familiei determină în mare măsură calitatea „accesului la locuință”. Izolarea în locuințe degradate sau locuințe neadecvate pentru compoziția familiei apare cu atât mai insuportabilă cu cât perioada restrictivă este mai mare și evidențiază inegalitățile de locuințe care afectează toate națiunile. Fenomenul supraaglomerării a fost comentat pe larg în timpul crizei de către societatea franceză (www.nouvelobs.com). Cercetările confirmând că peste 5 milioane de oameni trăiesc în locuințe supraaglomerate în Franța, în principal în orașele mari și în capitală (www.apur.org). Dincolo de problema supraaglomerării sunt însă evidențiate alte forme de inegalitate pe care izolarea le-a exacerbat. Este vorba despre situația familiilor monoparentale, a femeilor, a celor săraci, a persoanelor în vârstă sau a celor cu dizabilități expuse cu deosebire inegalităților.
In schimb, trebuie precizat faptul că situația pandemică a relevat toate aceste deficiențe ale societății omenești legate de accesul la locuințe adecvate, contribuind astfel la creșterea gradului de conștientizare a deficiențelor legate de locuințe și a impactului acestora asupra individului, sub toate aspectele. Teama, anxietatea, neliniștea oamenilor au fost accentuate de locuințele inadecvate, izolarea fiind mai bine experimentată de locuitorii caselor din comunitățile rurale. Categoric, această pandemiei a schimbat percepția asupra spațialității și a igienei locuinței. In ultimul timp, locuințele și-au modificat configurația în funcție de necesitățile unei vieți moderne, dar una agitată și consumeristă. Astfel, spre exemplu, pereții despărțitori au dispărut sub imboldul necesității de a câștiga în suprafață și flexibilitate în locuințe. Însă experimentul izolării oamenilor la domiciliu a condus la luarea în considerare a izolației fonice în aceeași locuință și la posibilitatea de a impune pereți despărțitori groși. De asemenea, arhitecții susțin promovarea ventilației, dezvoltarea compartimentării spațiilor, crearea de deschideri exterioare, de balcoane etc.. Pe de altă parte, unii arhitecți își imaginează un design de spații „sănătoase și inteligente” pentru locuințe viitoare care ar avea un acces mai mare la natură și ar oferi mai multă modularitate (www.lemoniteur.fr).
In toată această perioadă, piața imobiliară a cunoscut perturbări inerente unei crize socio-economice. Scăderea veniturilor entităților, scăderea bogăției financiare și așteptările negative ale angajaților cu privire la siguranța locului de muncă au influențat hotărâtor deciziile de cumpărare a unei locuințe. Ca tendință, marile metropole ar putea suferi mai mult decât orașele mijlocii, având în vedere oprirea tendinței ascendente. Deși, în ceea ce privește chiriile, în metropole precum New York, numărul apartamentelor vacante a crescut brusc datorită atracției entităților fizice spre spații rurale, mai sigure din perspectivă pandemică (www.nytimes.com).
Categoric, criza sănătății a pus sub refectoare problema fundamentală a locuințelor. A descoperit inegalitățile preexistente și situațiile de urgență consolidate, în special pentru cei care nu au locuințe. A înrăutățit drastic situațiile de izolare și a relevat anumite nepotriviri între oferta de locuințe și nevoile populației în perioadele de închidere. În cele din urmă, această perioadă a făcut posibilă concentrarea atenției asupra locuințelor în sens larg, mai degrabă decât asupra locuinței în sine. Ca atare, regulile spațiale, indiferent dacă sunt legate de viața urbană, colectivă sau intimă, au fost modificate. De unde necesitatea de a crea unități de locuit mai mari și de a le oferi spații exterioare. Însă cum pot fi create locuințe mai mari, mai flexibile, cu spații exterioare mai verzi, la un cost pe care indivizii și-l pot permite, dar fără a agrava extinderea urbană?
Confruntarea cu pandemia de COVID-19 a reliefat necesitatea unei politici care să contribuie la asigurarea unei locuințe decente și accesibile tuturor, în contextul în care ambițiile de tranziție ecologică și digitalizare sunt stabilite în planul de redresare al UE. Mai ales că, potrivit grupului PPE, locuința decentă și la prețuri accesibile nu este evidentă pentru mulți europeni, cu atât mai puțin pentru cei peste 700 000 de persoane fără adăpost din UE.
In acest context, Parlamentul European solicită țărilor UE să acționeze pentru a asigura locuințe la prețuri accesibile pentru toți și să investească mai mult în locuințe decente. Mai ales că lipsa de locuințe la prețuri accesibile devine o problemă în creștere în UE. Într-adevăr, prețurile locuințelor și chiriile cresc constant în raport cu venitul. Ceea ce conduce la creșterea numărului persoanelor fără adăpost (70% în ultimii 10 ani) la nivelul UE. Iar lipsa de adăpost reprezintă o încălcare gravă a dreptului la o locuință adecvată și a multor altor drepturi ale omului, inclusiv dreptul la nediscriminare, la sănătate, la apă și salubritate, la securitatea persoanei și dreptul de a nu fi supus unor tratamente crude, inumane și degradante. Astfel că, pe 21 ianuarie 2021, Parlamentul a adoptat o rezoluție prin care solicita statelor membre să recunoască dreptul la o locuință adecvată ca drept fundamental. Aceasta deoarece toți ar trebui să aibă acces la locuințe decente și „sănătoase”, la apă potabilă curată și de calitate, la igienizare și igienă adecvată și echitabilă, la conexiunea la rețelele de salubritate și apă, la mediul interior și la energie accesibilă, fiabilă și durabilă pentru toți. Potrivit grupului PPE, dreptul la locuință este menționat în pilonul social și este consacrat în Convenția europeană a drepturilor omului. În multe state membre UE locuința decentă este chiar un drept social de bază (Belgia). În plus, pentru grupul PPE este evident faptul că locuința oferă cheia accesului la alte drepturi și la alte servicii sociale.
Dar ce înseamnă „locuință la prețuri accesibile”? Cea mai comună măsură utilizată pentru a măsura accesibilitatea este raportul preț-venit al locuințelor. La nivelul UE, în perioada 2010-2018, 10,2% din populația comunitară a cheltuit mai mult de 40% din venitul lor disponibil pe locuințe, cu diferențe substanțiale între statele membre ale UE (ec.europa.eu). Deci, locuința este considerată accesibilă dacă bugetul care rămâne disponibil pentru ocupant este cel puțin suficient pentru a acoperi alte cheltuieli esențiale pentru o viață decentă.
Criza locuințelor devoalată de criza pandemică reprezintă o problemă majoră deoarece afectează tot mai mulți oameni. Pe măsură ce pandemia se prelungește, existând riscul unui nou val pandemic și a unor noi decizii de izolare la domiciliu, criza locuințelor se adâncește. Se cunoaște faptul că, orice analiză necesară obținerii unei soluție trebuie să pornească de la cauzele fenomenului. Deci, care sunt cauzele problemei locuințelor? Se pare că unul dintre principalii factori de creștere a prețurilor locuințelor este transformarea acestora într-un activ sau „produs” financiar. De aceea, în Rezoluția referitoare la accesul la locuințe decente și la prețuri abordabile pentru toți, Parlamentul European (PE) solicită Comisiei să prezinte propuneri legislative până la mijlocul anului 2021 pentru a contracara tratamentul locuințelor ca bun comercializabil, mai degrabă decât ca drept al omului. Deși grupul PPE este de părere că locuința nu ar trebuie considerată un bun financiar în cazul proprietarilor care cumpără locuințe secundare pentru a genera mai multe venituri și pentru a-și completa pensia. Însă investițiile străine cresc, de asemenea, prețurile locuințelor. Iar achizițiile speculative de locuințe și terenuri joacă un rol important în creșterea continuă a prețurilor locuințelor. Mai mult decât atât, există diferențe semnificative între statele membre în ceea ce privește politicile de locuințe sociale.
Potrivit Comisiei Europene, în ultimii trei ani, prețurile locuințelor în UE au crescut în medie cu 5%. Uniunea Europeană are însă capacitatea de a influența indirect piața imobiliară prin reguli privind ajutoarele de stat, prin legislația fiscală, dreptul concurenței și prin adoptarea de orientări și recomandări (ec.europa.eu). De exemplu, modificările normelor privind ajutoarele de stat ar putea facilita autorităților publice sprijinirea grupurilor ale căror nevoi de locuințe nu pot fi satisfăcute în condițiile pieței. Însă cheltuielile publice cu locuințe sociale reprezintă în prezent doar 0,66% din PIB-ul european.
De aceea, în Propunerea de rezoluție referitor la accesul la locuințe decente și la prețuri abordabile pentru toți, PE se subliniază stabilirea unui obiectiv la nivelul UE pentru a pune capăt persoanelor fără adăpost până în 2030. Mai ales că nesiguranța locativă, îndatorarea excesivă și riscul evacuării și al lipsei de adăpost sunt agravate de criza pandemică de COVID-19. Grupul PPE considerând că, într-o Europă prosperă, persoanele fără adăpost trebuie să aparţină muzeelor. In acest sens, grupul PPE, prin Cindy Franssen, copreședinta intergrupului de reducere a sărăciei, propune o platformă de cooperare europeană pentru persoanele fără adăpost, precum şi o abordare a politicii sociale: „Locuința în primul rând”.
In respectiva Rezoluție este evidențiat faptul că accesul la o locuință adecvată este un drept fundamental, care trebuie considerat ca o condiție necesară pentru accesul la alte drepturi fundamentale și exercitarea acestora, precum și la o viață demnă. Iar autoritățile naționale, regionale și locale din statele membre UE au obligația să-și definească propriile politici locative și să ia măsurile necesare pentru a se asigura că acest drept fundamental este respectat pe piețele locuințelor. Grupul PPE cere măsuri îndrăznețe din partea UE în vederea asigurării dreptului fundamental al cetățenilor europeni de a trăi în locuințe decente, de bună calitate. Copreședinta intergrupului de reducere a sărăciei din partea grupului PPE considerând că locuința decentă este una dintre cele mai importante pârghii în lupta împotriva sărăciei.
In acest context, o abordare integrată a locuințelor sociale, publice și accesibile la nivelul UE ar fi de dorit, concomitent cu fundamentarea de strategii specifice necesare abordării obstacolelor din calea dreptului la locuință (discriminarea, speculațiile, practicile agresive în materie de creditare, acapararea terenurilor, conflictele, evacuările forțate, degradarea mediului, vulnerabilitatea la dezastre etc.).
