Adrian Stănescu
Au trecut numai câteva zile de la un (nou) moment șocant pe arena internațională. Deja comentatorii se întreabă ce va urma? Cine se va alătura eforturilor administrației republicane dela Washington de a schimba radical paradigma relațiilor dintre Israel și statele arabe, element determinant pentru pacea în Orientul Apropiat dar și în lume.
Vineri, 23 octombrie, Sudanul şi Israelul au semnat un acord istoric pentru normalizarea relațiilor bilaterale!
Sudanul a fost timp de decenii, cu precădere în perioada dictaturii lui al-Bashir, un bastion a ”refuzului” și anti ”sionismului” în lumea arabă. Refugiu pentru Osama bin Laden. În capitala Sudanului s-a lansat în 1967 rezoluția ”celor trei NU”: ” NU pacii cu Israel, NU recunoașterii Israelului, NU negocierilor cu statul ebraic.”
După săptămâni de negocieri din culise, care s-au accelerat miercuri cu vizita secretă a unei delegații israeliene la Khartoum, președintele american Donald Trump a anunțat vineri seară un acord de normalizare între Israel și Sudan.
“Ce schimbare extraordinară! Astăzi Khartoum spune da pacii cu Israel, da recunoașterii Israelului și normalizării cu Israel”, a reacționat primul ministru B. Netanyahu într-o declarație în ebraică transmisă către AFP.
„Delegațiile din Sudan și Israel se vor întâlni în curând pentru a discuta cooperarea în multe domenii, inclusiv în agricultură, comerț și alte domenii importante (…)”, a adăugat Netanyahu care a mulțumit liderilor sudanezi și președintele SUA, Donald Trump, pentru acest nou acord de normalizare.
Sudanul devine astfel a treia țară arabă care anunță din august normalizarea relațiilor sale cu Israel, după Emiratele Arabe Unite și Bahrain,informează Hotnews.ro.
Evident, acordul anunțat vineri a stârnit protestele și acuzele palestinienilor care, odată mai mult se simt abandonați de unii dintre ”frații” lor arabi.
X
X X
Situația internațională prezentă nu oferă numai momente de satisfacție sau de relaxare a unor vechi tensiuni. Ultimele desfășurări în planul relațiilor dintre un important stat membru al Uniunii Europene și Turcia, multă vreme candidat declarat la aderare, stârnesc – puțin spus – îngrijorarea cancelariilor și nu mai puțin a opiniei publice europene.
Este bine cunoscut că atunci când conducerea unei țări aflate într-un limpede deficit de democrație constată existența unor serioase probleme economice caută o ”ieșire” prin aventuri externe. Istoria ne oferă numeroase exemple. Săptămâna a debutat printr-o semnificativă devalorizare a lirei turcești atât față de euro cât și față de dolar, depreciere pusă de analiști pe seama tensiunilor geopolitice, dela începutul anului moneta turcească pierzând 26% din valoare. Dar nu aceasta ar fi principala problemă.
Provocările, căci cu greu ar putea fi definite altcumva, președintelui Erdogan au devenit erga omnes. De la implicarea în conflictul din Libia, până aproape de o confruntare militară cu Egiptul, de la politica ciudată din Siria, unde azi este în conflict cu Statele Unite iar mâine cu contingentele rusești, mai mult sau mai puțin oficiale, dincolo de strategia de distrugere a populației kurde, de la implicarea vădită îm ”razboiul” armeano-azer, la provocările fără sfârșit la adresa ”aliatului” din NATO, Grecia sau la cele vis a vis de flota franceză din Meditarana, toate acestea în ansamblu sau fiecare în parte dovedesc existența unei strategii de natură să îngrijoreze cancelariile europene. Și nu numai.
Recentele derapaje de limbaj ale președintelui turc la adresa președintelui Macron, sancționate prompt de cancelarul Germaniei sau de premierul Italiei, nu constituie decât o străvezie încercare a autocratului de la Ankara de a se erija în postura de lider al musulmanilor de pretutindeni. Sunt însă mai mulți amatori. Nesfârșitul șir de provocări, între cazul Aya Sophia e doar unul dintre cele mai de notorietate au drept scop crearea unei imagini de mare lider politic internațional pentru președintele Erdogan. Riscurile pentru statul turc sunt mari și e greu de crezut că poporul turc merită să treacă prin asemenea încercări doar pentru ambițiile ”sultanice” ale unui personaj, fără îndoială trecător.
