Articol de Daniela Zaharia istoric, specialist în istoria Chinei și în antichitatea orientală, predă la Facultatea de Istorie a Universității din București.

După șocul înțelegerii gravității pandemiei CODIV-19 a venit stresul carantinei. Urmează teama de consecințe și ne temem ca leacul să nu ucidă pacientul. Dar să nu uităm că nu suntem primii care trecem prin astfel de experiențe. De la Marea Ciumă medievală și până la cele mai recente pandemii de gripă, HIV sau EBOLA, informațiile de care dispunem pentru a înțelege aceste dezastre sunt tot mai detaliate. Marile epidemii ating comunitățile în profunzime, într-o multitudine de forme, iar consecințele crizei se prelungesc și sunt adeseori mult mai numeroase decât ne-am aștepta. Putem spune că experiența marilor epidemii apropie în timp societățile umane mai mult decât alte traume colective trăite de-a lungul veacurilor. În această rubrică vă invităm să descoperiți lecțiile utile ale pandemiilor trecute.

Poate o pandemie să aducă sfârșitul lumii?

Consecințele marilor evenimente istorice sunt întotdeauna greu de anticipat de către cei care sunt prinși în tăvălugul sau în siajul lor, pentru că rari sunt aceia care devin conștienți de faptul că lumea lor se schimbă chiar în momentul în care un astfel de lucru se petrece. Romanii nu anticipau, în anul 401, că imperiul lor multisecular nu avea să apuce sfârșitul noului secol care începea, vikingii nu puteau realiza, atunci când au început să exploreze și să colonizeze lumea că acest pas marca intrarea într-o realitate mai vastă care va grăbi sfârșitul vechii civilizații scandinave, imperiul chinez Han s-a descompus lent, în secolul al doilea, fără ca cei mai mulți dintre administratorii săi să înțeleagă ce se petrece. În istoria lumii sunt zeci de civilizații complexe, de înalt nivel tehnologic, care au dispărut, unele brusc, sub impactul unui singur dezastru decisiv, altele, cele mai importante și durabile, în mod lent, într-o agonie de care nu au fost conștiente până la final. Poate o pandemie să aducă sfârșitul lumii? Sau mai degrabă numai sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem? Și, mai ales, este acesta un lucru eminamente rău?

Efectele marilor epidemii se întind, cel mai adesea, pe durate neașteptat de lungi și ating aproape toate aspectele unei societăți. Suntem îngrijorați astăzi de efectele economice ale pandemiei COVID-19. O analiză retrospectivă, pe durată scurtă, dar și mai lungă a rezultatelor economice ale altor epidemii globale arată că și în sisteme mult mai puțin dependente de circulația bunurilor, a forței de muncă și mai ales a capitalului financiar și de presiunea acționariatului, epidemiile au lăsat urme economice majore. Nu în același mod. Efectele economice au depins de trei factori fundamentali: specificul fiecărei epidemii, modul în care aceasta s-a insinuat în comunitate și maniera în care a fost administrată criza.

Cum a fost afectată populația, la nivel mondial, de Gripa spaniolă, în 1918

Gripa spaniolă, care în 1918 a îmbolnăvit peste o jumătate de miliard din cele 1.6 – 1.8 miliarde de locuitori ai planetei și a ucis probabil peste 50 de milioane, a fost o pandemie scăpată de sub control care nu este încă bine înțeleasă nici din perspectivă medicală, nici din punctul de vedere al consecințelor sociale și economice. Nici impactul demografic nici cel economic nu pot fi evaluate foarte bine din două motive: pentru ambele aspecte avem date incerte cu privire la câteva societăți majore – mai exact China, Rusia și India (o situație nu foarte diferită de cea de astăzi), iar în ceea ce privește impactul economic al pandemiei, acesta este greu de despărțit de cel al războiului. Primul efect economic important și ușor de remarcat a rezultat din manifestările propriu-zise ale bolii, care afecta cu precădere persoanele tinere, bărbați și femei, accentuând deficitul de forță de muncă generat deja de Marele Război. Acest efect s-a amplificat din cauza proastei gestionări a crizei. În primul rând din cauza erorilor politice, a refuzului propagandei oficiale din țările combatante – mai ales din cele europene – de a face publice informațiile privitoare la epidemie, dar și din motive ideologice, legate de prejudecăți etnice și rasiale. Este vorba de incapacitatea medicilor și administratorilor statelor occidentale (în primul rând Canada, dar și Statele Unite) de a recunoaște primul val al epidemiei, care, după cum știm astăzi, s-a produs în anul 1917 și a afectat mai ales grupuri de lucrători chinezi aduși la muncă în nordul Americii. Din combinarea acestor două erori politice cu specificul bolii a rezultat un dezastru uman care, deși nu putea fi evitat cu totul, ar fi putut să fie limitat, cu deosebire cel de al doilea și cel mai ucigaș val al epidemiei. Unele măsuri locale, de exemplu proasta aplicare a mecanismelor de carantină (orașul Philadelphia este cazul cel mai cunoscut) au înrăutățit situația.

Efectele economice ale gripei spaniole

Efectele economice ale gripei spaniole nu sunt ușor de înțeles și mai ales, așa cum spuneam, de separat de cele ale războiului care era pe cale să se încheie. Totuși, cercetări din ultimii ani pun în evidență trei mari consecințe economice: creșterea inflației, contractarea producției și creșterea costurilor legate de mâna de lucru, deoarece deficitul de populație productivă a dus la creșterea salariilor. Creșterea salariilor este, îndeobște, dezirabilă, dar în contextul anilor 1918-1919 nu a fost așa. În primul rând pentru că războiul și epidemia afectaseră masiv categoria persoanelor între 20 și 40 de ani, așadar foarte multe familii nu mai aveau membri care să poată lucra și aduce un venit sigur. În al doilea rând, aceste creșteri salariale s-au produs aproape exclusiv în mediul urban, lăsând economia rurală atât în deficit de forță umană cât și de resurse financiare. Cel mai greu este să găsim cifre credibile și cu valoare globală, deoarece perioada este confuză din punct de vedere administrativ și este destul de clar că responsabilii politici erau acaparați de alte subiecte. Din presa vremii rezultă că, în primul rând, comerțul a avut de suferit, cu pierderi între 40 și 70% din volumul vânzărilor, apoi industriile grele precum mineritul și prelucrarea metalelor, care acuză scăderi de până la 50% din nivelul producției.

Aceste industrii trebuie să suporte și efectul creșterilor salariale, dar trebuie spus că acestea din urmă au fost mai mici decât ne-am putea aștepta într-un context de importantă scădere demografică. Un studiu al istoricului american Thomas Garrett (2008) calculează o creștere de numai 4% a salariilor în 1919 care poate fi atribuită în mod specific efectelor gripei spaniole. Pe termen lung această modestă evoluție a veniturilor individuale nu a condus la efecte pozitive, nu s-a transformat într-o educație mai bună sau în condiții de viață (inclusiv sanitare, de îngrijire personală) îmbunătățite. În primul rând pentru că era departe de a compensa enorma inflație a anilor 1919-1920, estimată la o cotă de circa 21% în contexte sociale cu o mortalitate de 2% cauzată de gripă. Ca urmare, epidemia a luat din viața familiilor mult mai mult decât a putut compensa creșterea salariilor, inclusiv în termeni de scădere a șanselor sociale, cu deosebire pentru generația de copii a căror educație deficitară în anii războiului și gripei (mai ales cei ai căror mame s-au îmbolnăvit) a dus la venituri ulterioare mai mici cu 5-9%. În ansamblul său, însă, economia nu a suferit mult timp, iar afacerile care au rezistat au reușit, de fapt, să se extindă după criză. Indicele industrial Dow Jones, de exemplu a avut o creștere de 50% din februarie până în noiembrie 1919. Nu trebuie să neglijăm aici, însă, efectul psihologic al încheierii războiului mondial, care a generat entuziasm și încredere pe piețele lumii, factor care, se știe, poate să salveze o situație economică grea sau în absența căruia se poate intra în cea mai neagră criză economică.

Deși există între situația de acum un secol și cea de astăzi o serie de asemănări, mai ales în privința semi-colapsului sistemului sanitar, a închiderii școlilor și a măsurilor de carantină, sub alte aspecte diferențele sunt foarte mari. Atât prin tipologia populației afectate cât și prin efecte putem spune că epidemia de gripă spaniolă nu este un termen de comparație foarte potrivit pentru ceea ce trăim în acest an. În privința educației, de exemplu, care poate fi comparată mai bine pe termen lung, să nu uităm că în anul 1918 nu existau tehnologiile care permit astăzi, măcar parțial, educația la distanță. Forța de muncă nu este, cel puțin până acum, afectată, deoarece categoria de populație afectată cel mai grav de COVID-19 nu este cea a persoanelor active economic. Inflația, scăderea PIB-ului sunt efecte previzibile, dar durata recuperării nu putem spune dacă va fi la fel de rapidă ca după 1920. Din punct de vedere economic, oricât ar suna de neplăcut, s-ar putea ca pandemia actuală să aibă mai multe în comun cu Marea Ciumă decât cu marile epidemii ale lumii moderne.

Datele economice de care dispunem cu privire la secolul al XIV-lea sunt, desigur, încă și mai limitate și inegale în comparație cu cele referitoare la anii 1917-1919. De altfel istoricii studiază urmările Morții Negre mai mult din perspectivă socială și culturală decât din punctul de vedere al urmărilor economice propriu-zise. Există însă câteva studii importante de istorie economică, datorate unor istorici precum Harry Miskimin, Emmanuel Le Roy Ladurie, Mark Bailey, care recuperează atât cât este posibil informația și care pun într-o perspectivă de mai lungă durată efectele acestei pandemii, poate cea mai teribilă din istoria umanității. În primul rând să nu uităm că ciuma a făcut ravagii în Asia și Europa timp de secole, iar valul cele mai important a durat cinci sau șase ani, măturând lumea veche de la est la vest și apoi în sens invers. Estimările spun că acest val ar fi ucis o treime din populația Europei, în timp ce pentru Asia calculele sunt foarte imprecise, deși sunt cunoscute cazuri ale unor comunități în care s-a ajuns și la o rată a mortalității de peste 50%. Impactul asupra populației europene, psihologic și economic, ar fi fost, poate, mai repede resorbit, dar un deceniu după primul val epidemia a revenit și, ca urmare, continentul nostru a avut nevoie de aproximativ două secole pentru a relansa creșterea demografică.

Marea Ciumă. Cum a fost afectată populația, la nivel mondial

Marea Ciumă a produs întreruperea unor legături și circuite economice, mai ales a celor comerciale pe distanțe mai mari, dar nu și pe cele ale economiei agrare, chiar dacă a dus inevitabil la restrângerea terenurilor cultivate. Populația activă în agricultură a devenit mai puțin numeroasă, capacitatea fizică de cultivare a scăzut temporar, dar cu o populație mai restrânsă și nevoile erau mai mici. Esențial a fost faptul că agricultura nu și-a ieșit din ritmul ciclic normal, chiar dacă cifrele s-au modificat. Marele fenomen care a afectat însă agricultura a fost prăbușirea demografică, nu numai din cauza ratei mortalității în termeni direcți, ci și pentru că diminuarea populației s-a asociat cu posibilitatea ca aceasta să fie mai mobilă. Mii de sate au dispărut din întreaga Europa.

În unele economii, cum este cea engleză, diminuarea forței de muncă a condus la creșterea veniturilor individuale pentru lucrători și la unele avantaje legate de dispariția temporară a unor taxe, pentru a se evita o pierdere încă și mai mare a forței de muncă cauzată de mobilitatea muncitorilor. Veniturile proprietarilor mari s-au diminuat, dar cele ale familiilor de agricultori au crescut. Desigur, în multe cazuri, această situație a împins spre măsuri coercitive împotriva populației rurale, dar fără a reuși mai mult decât o încetinire a creșterilor salariale. Marele efect al epidemiei a fost însă legat de situația resurselor pe continentul european. Din acest motiv terenurile mai puțin productive au fost abandonate, populația s-a putut deplasa și a ocupat spații care permiteau o agricultură mai facilă și mai productivă. Dispariția unui număr atât de mare de persoane a creat posibilitate unei redistribuiri a resurselor naturale existente, situație din care au câștigat cei ce au dovedit capacități de gestiune superioare.

Totuși, lovitura celui de al doilea val, cel din anii 1360, nu a putut fi resorbită doar prin măsuri manageriale, din două motive: mâna de lucru a devenit și mai greu de înlocuit (și foarte costisitor de fidelizat), iar prețurile de vânzare ale unei producții agricole mari riscau să scadă prea mult în contextul diminuării consumului. Multe dintre studiile de caz dedicate unor domenii bisericești sau aristocratice arată că după 1361-1362 acestea au fost obligate să reducă producția cu aproximativ 50%. În mod paradoxal, mobilitatea crescută a forței de muncă, dar în cu totul alt context tehnologic, s-ar putea să fie și unul dintre cele mai volatile elemente ale evoluției economice post-COVID 19. Există deja voci care vorbesc despre accentuarea fenomenului “emigrării digitale” a forței de muncă odată cu transferul muncii în mediul online. Teoretic nu există limite pentru această evoluție, iar efectele pot fi intuite dar încă nu calculate.

Teama de boală a închis multe rute comerciale

Comerțul și afacerile financiare au urmat o altă tendință ca efect al pandemiei de ciumă. Teama de boală a închis multe rute comerciale. Faimosul Drum al Mătăsii, veche expresie a globalizării premoderne, securizat, timp de un secol, de Imperiul Mongol, a devenit prea periculos, un drum pe care acum venea Moartea Neagră.  Pentru societățile europene slăbite demografic de boală o astfel de călătorie dura oricum prea mult timp, nu aducea profituri suficient de rapid într-o existență care devenise mai efemeră. După Marea Ciumă, lumea lui Marco Polo nu mai putea exista! Dar și schimburile continentale au fost afectate, de exemplu cele dintre Anglia și Țările de Jos, între Italia și Spania, cu efecte în marele comerț cu textile și bunuri de lux. Economiile au început să se restrângă și să elimine pe cât posibil diverși factori de concurență, în primul rând externă. Aceasta este epoca în care Europa începe să prefere țesăturile de in, lână și mătase produse în Italia în locul celor venite din Extremul Orient. În finanțe evoluția a fost asemănătoare: producătorii deveniți mai mici, de relevanță mai mult locală și regională, au început să fie mai bine serviți de bancheri cu un profil asemănător. Cine vizitează astăzi (sau cât de curând, să sperăm!) Florența trebuie să știe că familii precum Pitti și Dati, care au marcat istoria acestui oraș, și-au asigurat averile știind să profite de reorientarea regională a economiei europene după Marea Ciumă.  Este un fenomen de re-autarhizare relativă a economiei Europei occidentale, pe mai multe etaje, de la cel regional la cel continental, care a durat aproximativ două secole.

Alte consecințe, de foarte lungă durată, pot fi desigur discutate. Care a ajuns să fie valoarea ființei umane într-o lume care pierduse atât de mulți oameni? Care este relația dintre efectele marilor epidemii de ciumă din secolul al XIV-lea și revoluția culturală a Renașterii? Privind de la distanța celor peste șase secole care ne despart de această pandemie putem să-i evaluăm efectele directe și indirecte, așadar putem să cântărim care au fost cele mai durabile și mai importante: cele economice, cele culturale, cele sociale? Faptul cert este că economia a fost prima care a înregistrat schimbările. Acesta este domeniul în care putem să apreciem efectele pe durată scurtă și medie: redistribuirea resurselor naturale, încetinirea temporară a globalizării și relativa repliere a economiilor europene la scară locală și regională, modificarea valorii forței de muncă. Fără îndoială că diferențele dintre noi și oamenii anilor 1300-1400 sunt numeroase și uriașe. Dar la scară macro-istorică nu este exclus ca unele dintre marile tendințe să se repete, fie și numai temporar și parțial. Va deveni lumea noastră mai mică, așa cum s-a întâmplat după Marea Ciumă? Impactul științei, al tehnologiilor digitale, al medicinei moderne și nu în ultimul rând al modurilor de gestiune economică și  politică vor fi decisive în această privință.

Concentrarea asupra efectelor economice nu ar trebui să omită și analiza altor consecințe pe care le-au avut pandemiile în istorie, inclusiv prin modificarea balanței de putere (politică, economică, demografică) între marii actori internaționali, un tip de evoluții la care nu este exclus să asistăm și noi.

Referințe

• Harry Miskimin, The Economy of Early Renaissance, 1300-1460, Cambridge Univ. Press, 1975
• Thoma Garett, „Pandemic Economics: The 1918 Influenza and Ist Modern-Day Implications”, Economic Research. Federal Reserve Bank of St. Louis. Review, (online) March/April 2008, 90(2)
• David Routt, „The Economic Impact of the Black Death”, EH.net, https://eh.net/encyclopedia/the-economic-impact-of-the-black-death
• Mark Bauley, „Demographic Decline in Late Medieval England: Some Thoughts on Recent Research”, Economic History Review, 49/1996.
• Brian Taylor, „The Spanish Flu and the Stock Market: the Pandemic of 1919”, Global Financial Data, 27 februarie 2020;
• R. Barro, J. Ursua, J. Weng, The Coronavirus and the Great Influenza Pandemic: Lessons from the „Spanish Flu” for the Coronavirus Potential Effects on Mortality and Economic Activity, http://www.nber.org/papers/w26866
• M. Meltzer, N. Cox, K. Fukuda, The Economic Impact of Pandemic Influenza in the United States: Priorities for Intervention, Emerging Infectious Diseases, vol. 5, nr. 5, sept.-oct. 1999

Daniela Zaharia istoric, specialist în istoria Chinei și în antichitatea orientală, predă la Facultatea de Istorie a Universității din București.

Articolul a aprut pe www.b1.ro