„Nu ne putem permite ca la graniţele Europei să fie un stat paria eșuat“; David Cameron, septembrie 2011.
Frmoase cuvinte și intenții atâta doar că după aproape un deceniu realitatea libiană este exact aceasta: un stat paria eșuat! Explozia de entuziasm ce a însoțit eliminarea excentricului și imprevizibilul dictator Muammar Gaddafi s-a dovedit rapid înlocuită de o crâncenă confruntare militară pentru preluarea și consolidarea puterii într-un stat menținut unit doar de biciul necruțător al colonelului. Un stat, mai mult o uniune de triburi viețuind pe un imens desert mustind de petrol.
Două sunt, cel puțin aparent, fronturile de putere care au apărut în Libia:unul în estul Libiei, condus de generalul în rezervă Khalifa Belqasim Haftar – comandantul Armatei Naționale Libiene (LNA), o componentă a Forțelor Militare din Libia, susținut în principal de Egipt și Emiratele Arabe Unite, și Guvernul de Acord Național interimar (GNA) de la Tripoli, condus de primul-ministru Fayez al-Sarraj care se bucură de recunoașterea ONU și, implicit, la nivel internațional.
Fiecare conducător libian este susținut de o rețea diferită de parteneri internaționali. Susținătorii generalului Haftar din Tobruk includ Egiptul, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Franța și Rusia.Primul ministru Sarraj, din Tripoli, lucrează cu Turcia, Qatar, Italia și ONU. Sarraj are anumite legături și cu Frăția Musulmană stabilind contacte cu reprezentanții săi, în timp ce Turcia îi furnizează arme, drone și instruirea forțelor militare aflate în subordinea sa.
Petrol…dar nu numai Ar putea surprinde alăturarea Rusiei uneia dintre părțile aflate în conflict. Ce interese ar putea avea Rusia lui Vladimir Putin în acest teritoriu în aparență departe de aria tradițională de interese a puterii răsăritene? Dincolo de stravechile obsesii privind accesul facil la mările calde, materializat în prezent de imensa bază navală de la Tartus din Siria, chiar teritoriul libian a fost o zonă de interes pentru expansionismul stalinist la terminarea răzbiului în 1945. Sunt cunoscute cererile prezentate de Molotov, în cadrul numeroaselor conferințe ale „celor trei Mari”, ca Uniunea Sovietică să preia administrarea, fie și sub formă de mandat, a Libiei de jure încă cu statut de colonie a Italiei.
Un alt element extrem de important în conturarea periculozității permentei instabilități ce caracterizează teritoriul libian este determinat de criza refugiaților; litoralul său mediteranean lung, situat la o distanță de 300 mile de Italia, a reprezentat un punct de plecare pentru mii de migranți care se află astăzi în Europa, iar granițele deschise din jurul deșerturilor Libiei au favorizat refugii pentru extremiștii din Africa de Nord și nu numai.Tensiunile regionale au crescut datorită viziunilor diferite ale statelor costiere, unele dintre acestea adoptând atitudini unilaterale.
Secretarul-general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat că războiul din Libia ar putea să aibă un impact asupra întregii regiuni și să se „reverse” în Sahel și regiunea lacului Ciad, care sunt deja afectate de tensiuni și conflicte (parțial generate de impactul schimbărilor climatice) și se și confruntă cu diferite grupări jihadiste.
Acest lucru s-a întâmplat, la o scară mai mică, în urmă cu câțiva ani: primul război civil libian a dus la destabilizarea Maliului, țară afectată atât de o revoltă a tuaregilor, care aveau printre ei veterani din Libia, precum și la o ofensivă a jihadiștilor afiliați rețelei Al Qaida. A fost nevoie de o intervenție armată a Franței pentru ca Mali să își recapete, parțial, stabilitatea.
Libia este țară de tranzit pentru majoritatea migranților care încearcă să ajungă din Africa în Europa. Potrivit agenției ONU pentru refugiați, UNHCR, doar între 2014 și 2015 în Italia au ajuns, pe mare, aproximativ 660 de mii de migranți, în timp ce peste 15 mii s-au înecat, în același interval, încercând să treacă Mediterana.
Fluxul a scăzut semnificativ în ultimii doi ani – de la aproape 120 de mii în 2017 la 23 de mii în 2018 și 11.500 anul trecut. Această scădere a fluxului s-a datorat eforturilor conjugate ale Libiei și Nigerului, stimulate de sume semnificative de bani de la UE.
Eforturile de a opri migranții și a-i repatria pe cei ajunși în Europa sau în Libia au fost criticate de organizații umanitare, dar Bruxellesul a ales să le ignore din două motive: presiunile Italiei și riscul ca populiștii și extrema dreaptă anti-imigrație să își sporească influența în Uniune. În fond, criza refugiaților dinspre Libia a permis ascensiunea lui Matteo Salvini și a Ligii sale de extrema dreaptă în Italia, țară a cărei proximitate de Libia o face principala destinație a migranților.
Aceștia nu reprezintă, însă, unicul motiv de îngrijorare pentru europeni: traseele lor pot fi folosite și de jihadiști.
În sfârșit, descoperirea unor bogate rezerve de hidrocarburi în estul Mării Mediterane a atras atenția actorilor regionali, globali și a giganților energetici.
Având de trei ori mărimea statului Texas, Libia controlează vaste rezerve de petrol, pompând 1,3 milioane de barili pe zi, în ciuda actualului conflict.
Libia este statul african cu cele mai mari rezerve de țiței și unul dintre membrii OPEC; exporturile sale au ca principală destinație Europa. Situația instabilă din Libia a afectat în repetate rânduri, în ultimii ani, exporturile de petrol ale țării, mai ales că diferite grupări și miliții au căutat să obțină o parte din profituri prin capturarea unor obiective industriale și câmpuri petrolifere precum și a porturilor prin care este exportat țițeiul.
Un interesant punct de analiză îl oferă Le Figaro care se întreabă de ce Rusia și Turcia sunt interesate de Libia? Pentru Moscova și pentru Ankara, care nu susțin aceleași tabere, dar care se pretează la jocul negocierilor, miza este atât de ordin economic, cât şi geostrategic în această țară aflată în război.
Mareșalul Haftar, ale cărui forțe armate dețin cea mai mare parte a teritoriului libian, nu a semnat acordul de încetare a focului acceptat de rivalul său, Fayez al-Sarraj, în fruntea “Guvernului Unității Naționale (GAN), recunoscut de ONU, dar care controlează acum doar capitala, Tripoli și împrejurimile sale. “Nu vom ezita niciodată să îi dăm pucistului Haftar lecția pe care o merită”, a tunat președintele turc, Recep Erdogan, principalul susținător al GAN, după refuzul lui Haftar de a semna acordul supervizat de Moscova și Ankara.
Dar această peripeţie nu schimbă echilibrul de putere în Libia, unde Moscova și Ankara se impun mereu ca fiind cei doi protagoniști ai unui duel strategic. “Le Figaro” explică motivele interesului acestor două țări, deja rivale și partenere în Siria, pentru Libia.
- Hidrocarburile, o miză economică majoră
În mod tradițional, Libia este țara africană cu mai mari rezerve de petrol – aproximativ 41 de miliarde de barili, a 9-a din lume -, rezerve care se află în principal în sudul țării. În același timp, Libia are, în largul coastelor sale, rezerve de gaze naturale descoperite de zece ani în tot estul Mediteranei. Pe partea turcă, Ankara a semnat, pe 27 noiembrie trecut, un acord de delimitare maritimă cu guvernul lui Sarraj, care permite “să împingă la maximum (…) activități comune de explorare”, potrivit spuselor lui Erdogan. Acest acord a stârnit mânia Greciei și Ciprului, care revendică o parte din aceste teritorii și consideră că Ankara încearcă ilegal să monopolizeze gazul natural din Mediterana.
Din punct de vedere istoric, Turcia este un loc de tranzit al hidrocarburilor – subiect pe care colaborează cu Rusia -, dar nu este o țară producătoare. “Dincolo de acordul maritim, Turcia încearcă încă din anii ’70 să cumpere petrol din Sahara libiană, fapt care i-ar permite să depindă mai puțin de Rusia în această zonă”, a explicat pentru “Le Figaro” dl. Jalel Harchaoui, cercetător la Clingendael Institute. În același timp, Moscova nu ar vedea cu ochi buni faptul că Libia îi devine un concurent, în special pentru a aproviziona Europa cu gaze și atunci preferă să o facă partener. “Rușii nu sunt singurii la fața locului, dar, din 2017, grupul public rus Rosneft a semnat deja un acord preliminar cu compania națională libiană”, precizează istoricul Igor Delanoë, director adjunct al Observatorului Franco-Rus.
- Mize comerciale
Hidrocarburile sunt departe de a acoperi toate interesele turcești și ruseşti din Libia. În general, aceeași logică funcționează: Moscova și Ankara pariază pe reluarea contractelor semnate înainte de căderea colonelului Gaddafi, în 2011, și care de atunci au fost înghețate. “Turcii le estimează la 18 miliarde de euro. În anii 2000, cu bani din petrol, Libia a lansat mari proiecte de construcții și infrastructură. Turcii au fost primii beneficiari”, explică Jalel Harchaoui.
Aceeași poveste din partea Rusiei, care a lansat și o vastă ofensivă, mai ales economică, în întreaga Africă. Prin potențialul său de bogăție, Libia este un client ales pentru produsele tradiționale vândute de Moscova. “Există desigur armament. Piața este estimată între 5 și 10 miliarde, dar Rusia este şi o mare putere agricolă, în special cerealieră. Ea are nevoie de piețe noi pentru a-și vinde grâul”, precizează cercetătorul care amintește că, în perioada lui Gaddafi, “chiar a fost prevăzut un proiect de tren de mare viteză între Sirte și Benghazi” .
- Interese geopolitice
Economia nu este totul. Pe partea turcă, unii vorbesc despre proiectul neo-otoman al președintelui Erdogan. “Nu-mi place foarte mult acest termen, nu există romantism sau nostalgie la Erdogan. Planurile sale sunt reci, ca ale lui Putin”, spune Jalel Harchaoui. În opinia acestuia, Turcia, dar și Egiptul și țările din Golf au un diagnostic comun pentru orizontul a unul sau două decenii: “Ele observă două mișcări convergente. Pe de o parte, dezinteresul Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu. De cealaltă, absența politicii externe și a mijloacelor țărilor europene. Prin urmare, consideră că regiunea are nevoie de un frate mai mare”. Principalii jucători din regiune ar vedea astfel Libia ca pe un laborator, care “se poate extinde”. “Acest lucru este greu de imaginat astăzi, dar ea este o țară cu mari bogății, o populație mică, care nu este divizată religios, adică un loc ideal pentru orice ideologie care vrea să se dezvolte”, precizează el. În rivalitatea sa cu Cairo, Abu Dhabi și Riadul, Ankara susține masiv calea islamului politic al Fraţilor Musulmani. “Această cale este versiunea arabă a AKP turc [prtidul islamo-conservator al lui Erdogan]. Frații Musulmani din Egipt, Libia și Tunisia au o adevărată admirație pentru președintele turc, al cărui populism, susținut de clasele de jos, le servește drept model”, continuă Jalel Harchaoui.
În partea rusă, aceste probleme politice sunt mai puțin importante. “Pentru Moscova, Libia nu este Siria. Acest lucru se vede şi în angajamentul militar, care este incomparabil între cei doi”, argumentează Igor Delanoë, care remarcă, totuşi, că Libia ar putea “forma un avanpost rus pe frontul mediteranean al NATO”. “Având în vedere faptul că dispuneţi de instalații aeriene sau navale în această țară ar putea fi de asemenea avantajos, inclusiv ca un cap de pod către restul continentului african, unde implicarea securitară a Moscovei este în creștere”, adaugă cercetătorul.
- Un mijloc de presiune împotriva Europei
Un ultim element care justifică atât interesul rușilor, cât și al turcilor pentru Libia privește de fapt Europa. Țările din Magreb reprezintă unul dintre principalele puncte de tranzit migratoriu către țările europene. Prin urmare, controlarea Libiei ar însemna dobândirea unui mijloc de presiune asupra Europei, în timp ce relațiile ruso-europene şi turco-europene sunt dificile de mai mulţi ani.
În acest complex tablou geo-politico-economic unde se află Uniunea Europeană, mai ales dacă amintim de comentariul lui Donald Trump din 2017 potrivit căruia SUA nu au o prioritate în Libia? Bunele intenții care s-au vădit la conferința dela Berlin girată de ONU și materializate prin declararea unui embago asupra livrărilor de armament în Libia s-au văzut spulberate încă de a doua zi prin aterizarea de avioane pline cu arme având drept clienți ambele părți în conflict. Și atunci…? Unde este vocea Uniunii Europene. Singularitatea lui Macron pare că sună în deșert. Cel libian desigur!
